Spaţiul de lângă noi: culoarea caldă-l
inundă, toamna, punctată de ruguri, în
spaţiu-acesta-şi scufundă dispersia
spectaculoasă-a luminii şi soarele, co-
borând spre amurg, într-un anume punct
concentric cu pământul s-adună şi-acum
amândoi împreună
ivesc culori fosforescente şi culorile
curg calde în cruguri dintr-o ciudată
nevoie de-a curge... Urgentate ecouri
tresar şi-abandonată-amintirea rămasă
în urmă se mai ţine de mine ca sunetul
întârziat de avionul supersonic...
Anacronic exemplu,
toate se despart,
se împart într-o expunere neordinară
ca la o oră de maiematică superioară,
ca într-un templu
din antichitate în care, ca un dinte
ştirb, dăinui-o coloană de marmură în
stil ionic.
Toamna, în rochie de catifea lungă
de doamnă, se-ndură şi reînnoadă firul
vremii ca rezultat că timpul are nu nu-
mai urechi, ci şi gură.
Amarnică suspiciune mă fură,
parcă aş exista dublu,
senzaţie instigatoare,
tu umbli prin aşteptarea mea de lumină
ca un copil rătăcit
printr-o reîntomnată grădină,
uitând că cineva mi-l aşteaptă acasă...
Penelope mereu, aşteptându-l pe Odiseu,
îşi destramă din nou pânza sa de mătasă
şi toate se continue de lo mine la eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează