Cât vezi cu ochii de-a lungul trupului meu - Paul Eluard

Copacii crengile şi frunzele lor

Iarba de la poalele stâncilor şi mulţimea caselor

Şi marea-n depărtare de ochiul tău scăldată

Imaginile-acestea de fiecare zi

Viciile virtuţile atât de imperfecte

Transparenţa trecătorilor pe străzile-ntâmplării

Şi trecătoarele ivite din căutările-ţi îndărătnice

Obsesiile tale cu inimă de plumb cu buze virginale

Viciile virtuţiile atât de imperfecte

Asemuirea privirilor îngăduitoare cu ochii pe care i-ai

cucerit

Amestecul corpurilor al sfârşeliilor şi-al patimilor

Imitarea cuvintelor ideilor şi atitudinilor

Viciile virtuţiile atât de imperfecte

Iubirea-i omul nedesăvârşit.

Traducerea Virgil Teodorescu

Nimeni nu mă poate cunoaşte - Paul Eluard

Nimeni nu mă poate cunoaşte

mai bine ca tine.

Ochii tăi în care dormim

Amândoi

Au făurit luminilor mele-omeneşti

O soartă mai bună decât nopţilor lunii.

Ochii tăi în care călătoresc

Au dat gesturilor făcute de drumuri

Un sens desprins de pământ.

În ochii tăi - cei ce ne-arată

Nesfârşita noastră singurătate

Nu mai sunt ce credeam că sunt.

Nimeni nu te poate cunoaşte

Mai bine ca mine.

Traducerea Maria Banuş

Iar se taie - Constantin Tănase

De la amărâții care,

Ca să-și cumpere mâncare,

Dau și ultima lețcaie,

Iar se taie.

De la unii care-ți fură

Dumicatul de la gură,

Chiar dacă-s sătui țifoaie,

Nu se taie.

De la cei care apucă

Să-și facă o bojdeucă

Cu acoperiș din paie,

Iar se taie.

De la unii îmbuibați,

În posturi mari cocoțați,

Având ditamai viloaie,

Nu se taie.

De la familii sărace,

Care n-au cum să-și îmbrace

Copilașii lor, o droaie,

Statul taie.

De la pompierii care,

Fără nicio ezitare,

Își dau viața în văpaie,

Vor să taie.

De la dascăli competenți,

Astăzi, foștii repetenți,

Dorind să îi încovoaie,

Iar le  taie.

De la doctorii prezenți

Mereu lângă pacienți

Și pun totul la bătaie,

Vor să taie.

De la polițiștii care

Pun legea în aplicare,

Fie soare, fie ploaie,

Vor să taie.

De la bravii militari,

Cu poporul solidari,

Pregătiți pentru războaie,

Vor să taie.

De la mulții magistrați,

Veșnic privilegiați,

Care o cam fac de oaie,

Nu se taie.

Liniște - Mircea Ivănescu

Ceea ce urmează de aici ar trebui să fie tăcerea,

un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,

și când lumina este ca o față spre care ar vrea 

să se ridice palmele unite - (și, în schimb,

privești prin străvezia luminiscență

a vremii care-a trecut, a murit).

Ai fi vrut să se termine totul, dar dacă acum te-ai oprit

în lumina unei astfel de clipe, e doar o convalescență

și nu înseamnă că s-a încheiat. Lumina

vitraliului aici ți-a căzut peste față,

e un răgaz liniștit, în care ți se dezvață

gândul de orice așteptare. Stai cu fina

spulberare a timpului pe o față care nici nu există.

Rămâne doar o lumină decolorată - și tristă.

Aș vrea să fiu o insulă - Ana Blandiana

Aș vrea să fiu o insulă

Pe care să o viseze cei ce rămân singuri,

Pe care să o vadă în halucinații naufragiații,

O insulă pe care valurile să o îmbrățișeze ritmic, 

Părăsind-o și răzgândindu-se fără încetare.

Câteva plaje, câțiva arbori, un promontoriu,

Sumară definiție a singurătății

Pentru toți ceilalți

Cărora nu le trece prin minte

Că o insulă este întotdeauna vârful unui munte

Cu poalele populate de miriade de ființe

Pe fundul oceanului.

O continuă pierdere - Ana Blandiana

Nu e greu să pierzi, 

Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,

Jenată de inexplicabila bucurie

Pe care-o ascunde,

Un fel de a descoperi că poți trăi

Fără obiectul pierdut.

Și, chiar dacă e vorba de o ființă,

Durerea cuprinde și o infimă

Fărâmă de libertate,

Atât de mică încât poate fi o sămânță

Din care, dincolo de lacrimi,

Poți să aștepți să răsară ceva.

Nu e greu să pierzi,

De fapt înălțarea nu e 

Decât o continuă pierdere,

Lestul obiectelor și ființelor căzute

Te ajută să urci...

Vorbind despre Shiva - Allama Prabhu

Cu templul deplin

în acest trup

ar mai fi nevoie

de alt templu?

Nimeni nu a cerut

să fie două.

Oh Domn al Peşterilor,

dacă tu eşti piatră

eu ce sunt?

Traducerea Ioana Ieronim

Zone intermediare - Brian Turner

Când vântul bate la sudul Anatoliei

peste Irakul de vest, până-n zonele de margine

ale Kuwaitului, dunele avansează valuri, un ocean

cu creste pulberuite pe care-n amurg le traversează

cămile. Vântul bate fără odihnă, rotund

peste oase parietale, netezindu-le

ca pe nişte pietre în albia seacă -

fir cu fir până se-arată întregul

craniu, găvanele clepsidră

privind lumea încă o dată.

Traducerea Ioana Ieronim

Prăpastia din marginea mării - Dan Botta

Ea era numai iubire,
Iubire si dor era ea,
Si sufletul nostru-n uimire
Iubindu-se, cât se iubea!

Halucinati, ochii ei
Iiubire si dor implorau,
Halucinati ochii mei
Iubire-n iubire erau.

Si-atât era ea pentru mine
Eu însumi, încât ma pierdeam,
Si uitându-ma însumi pe mine,
Însasi pe ea o uitam.

Dar într-o zi o parere,
O parere-albastra trecu,
Si de patima unei himere
Sufletul meu o pierdu.

Iar ea privind stelele caste
Ce ard nemilos departarii,
Se arunca-ntr-o prapaste –
În prapastea din marginea marii.

Aripile-i nu s-au deschis
Si-un tipat a scos când s-a frânt…
Dar aripile – asa i-a fost scris –
Nu s-au zdrobit de pamânt.

Si de-atunci ochii mei s-adaste,
Pândind în lumina-nserarii,
Trupul ei dus pe prapaste –
Pe prapastea din marginea marii.

Când apele-n stânci se izbesc,
Pe aburii lor o aripa,
O aripa si alta albesc...
Si trupul ei drag se-nfiripa.

Un tipat prelung, ragusit
Rasuna. E dulcele-i cânt,
Si un alcyon a iesit
De durere cu pieptul în vânt,

Si halucinati ochii ei
Se aprind si ard vii pe prapaste
În halucinati ochii mei
Ca-n iubirea iubirilor noastre.

Si asa tot privesc si ascult
Pâna-n zori, si din zori pâna-n seara,
Sufletul ei în tumult
Ce apune, rasare, si iara.

Caci n-am nici dureri, nici nevoi,
Ci doar ochi ca s-o sorb din privire,
Si-n ce ne priveste pe noi
Suntem una si numai iubire.

Ades sub hieratica luna
Ne prindem de mâini si pornim
Sa vântuim împreuna
Cu àripi de trist serafim.

Si sa nu credeti cumva
Ca sunt mort sau am fost dat pierzarii,
Când m-am aruncat dupa ea
În prapastea din marginea marii.

Artă poetică - Paul Verlaine

lui Charles Maurice

Deci muzica întâi de toate.

Jertfeşte-i tot ce-i prea cuvânt,

tot ce-i prea trup şi prea pământ,

Ce la iveală nu o scoate.

Ca un dispreţ întredeschis

Alege-ţi verbul drept ostatic,

Preferă versul fantomatic,

La fel de vag şi de precis.

Sânt ochii dragi de sub voaluri,

E miezul zilei trepidant,

Nocturnul cer de adamant

Brumat al toamnei fără maluri.

Nuanţa fă să prindă grai,

Nuanţa numai, nu Culoarea.

Doar Ea cunună, nu splendoarea,

Şi vis cu vis, şi corn cu nai.

Alungă Poanta asasină,

Impurul Râs şi Duhul crud

Ce fac să râdă cerul nud

Cu ceapa lor de veche cină.

Retorica o ia de gât

Şi frânge-i gâtul Elocvenţei!

Nu Rimei rob, ci rob Esenţei,

Dă-i Rimei suflet cât de cât!

Deci muzică din nou şi iar!

Ca-n versul tău să se arate

În depărtări imaculate

Alt cer, alt dor şi alt altar.

Ca-n versul tău să prindă gură

Răsuflul vântului în zori,

Trezind puzderie de flori.

Tot restul e literatură.

Traducerea Paul Mihnea

Cantilena - Dan Botta

Moarte era-n putredul val,
Si-n fundul sau mormânt fatal
Celui ce cata alinare
Închipuirii sale amare,
Si ale carui gânduri fac
Un rai din acest palid lac.
(Edgar Poe)

Drumuri mediane, 
Plaiuri si savane,
Lande monotone,
Lirice Œnone,
Duceti-mi la vale
Albele ovale.

(Turma nici subtila,
Nici sublima, ci
Oaia unanima,
Clara ca de zi.)

Ceruri paral èle,
Duceti-mi cu ele
Ultim ciobanel,
(Frate mi-e si el)
Cu ochii preaplini
De-aquatici, tristi crini,
Flautele pline
De limpezi albine.

«Cioban, ciobanel,
Inima-inel,
De ce mi-ai lasat
Vârfu-nsingurat?
Nu mai priveghezi
Dreptele amiezi,
Noptile abstracte,
Astrele exacte,
Culmile lucide,
Pietrele aride? »

– «Sunt prea viu, prea trist,
Înger trismegist,
De-amiaza pe teasta
De seara prea casta,
De stânci detunate,
Reci, halucinate
De seninatate.

(Creier unde ascunde
Apele profunde,
Lacul nins pe frunte…
Creier e de munte! »)

– «Nordic ciobanel,
Tristul meu model,
Cine te aduce
Pe carari în cruce,
Sub limpedea punte
Cu seara pe frunte? »

– «Poate, calator
Liricul meu dor,
Stelele de apa,
Umbrele pe pleoapa,
Cornul departarii,
Muzicile marii!

(Pe vântiri ascult
Orficul tumul,
Când si-ardica struna
Fata verde Una
Palida ca luna. »)
*

Palide Œnone,
Paludate zone,
Duceti-mi la vale
Tristele ovale.

(Lunile îndoaie
Seara linistita,
Salcia de ploaie
Serpii sui si-agita.)

Fruntea când amurge
Osul putred curge
Cerul fals difuza
Semnul de ceruza.

Luna verde lasa
Bruma veninoasa.

Îngeri cad, opale
Septentrionale.

– «Ca oglinda-i pal
Misticul oval,
Si luna subtie
Mâna stravezie,
Si-n ochii vagi sufar
Umbre de nenufar,
Întoarce-te dar
La Gândul-amnar! »

– «Gerul sa se-ntoarca,
Viul Nord sa-l toarca;
Îndurata Parca?
Oh, ma cheama-ntruna
Palida nebuna
Fata verde Una,
Si-n mine se strânge
Piatra ei de sânge…»

(Rar umblau pe vânt
Iazme ca de steme,
Tremurat pamânt,
Vânat de blesteme!)

Si-a trecut pe ceata
Apatoasa fata.

Si-a trecut pe luna
Ratacita duna.

Cum spre somn dori,
(Floarea mea de-o fi!)
Pajura-fântâna,
Nesfârsita stâna,
Plaiuri unde mint,
Austral argint –
Putredele ploi,
Lacul vechi din noi,
Acte grele, acte, 
Moarte cataracte.

Linisti mari se-ntind
Daruind, plutind,
Lobi de alba lume,
Somn mirat în spume,
Când s-aprind egali
Crini opheliali.

– «Cioban ciobanel, Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»

(Cu lacrima-nalta
Trestii vechi tresalta
Cununata balta...
Lespezi mari de apa,
Inima îngroapa,
Lacrima îngroapa.)
*
Ape albe cresc
În funebru ropot,
Pe când mai ceresc
Tânguiosul clopot:
– «Cioban ciobanel,
Limpede inel,
Trupul meu îsi frânge
Ramura-i de sânge,
Parul meu îsi lasa
Verdea nebuloasa,
Limfa mea ascunde
Stele moi, profunde…»

Despre căsătorie - Khalil Gibran

V-aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.
Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.
Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.
Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.
Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte;
Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.
Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură cupă.
Împărţiţi pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.
Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,
Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,
Pentru că numai mâna vieţii vă poate cuprinde inimile,
Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,
Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă,
Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.

Despre copii - Khalil Gibran

Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Bolnavul peisaj petrolifer - Geo Bogza

Cum se frământă peisajul de parcă ar vrea să moară

un deal de oboseală cade în genunchi

și gâfâie cu carnea plesnită în fâșii

și pute de sudoare.

Dealul e un bolnav bătrân și fără lecuire

înăuntrupăcura e ca o plagă de cancer și sifilis

și curge la vale onctuoasă și infamă

mai infamă decât cea din urmă dintre prostituate.

Dar oamenii iubesc și păcura și prostituatele

aici e peisajul cu sonde, mai departe mahalaua cu bordeluri

și oamenii plini de sudoare muncesc și plini de sudoare fac dragoste

oasele lor masive pârâie și dealurile pâraie și prostituatele

pâraie și totul se apropie de moarte

un deget apasă puternic în carnea bolnavă

iar puroaiele țâșnesc afară coapte și putrede.

Puroaiele galbene din trupul meu de prostituată făcută din pământ

și puroaiele negre și mai adânci și mai grele ale pământului.

Și peisajul geme și se zvârcolește ca un bolnav fără lecuire

și sondele îl storc, îl sug adânc din măruntaie

iar puroaiele negre ale pământului

și puroaiele galbene ale prostituatelor

curg fără să se oprească

în timp ce pe deasupra dealurilor norii trec albi ca niște imense bandaje de vată.

Din ziarul Strada 1932

Păianjen tăcut, răbdător - Walt Whitman

L-am observat, un păianjen tăcut, răbdător, singur pe un mic promontoriu,

L-am văzut explorând întinderea vastă, goală,

Din el însuşi lansa fir după fir după fir.

Încontinuu, grăbit, fără odihnă îşi desfăşura firele.

Tu, suflet al meu, acolo unde te afli

Desprins, înconjurat de nemăsuratele spaţii oceane,

Meditezi fără-ncetare, îndrăzneşti, te avânţi căutând sfere ce se leagă.

Până când se încheagă puntea de care ai nevoie, până când ancora ductilă ţine,

Până ce firul pe care-l arunci se prinde undeva, oh, suflete al meu.

Traducerea Ioana Ieronim

Îmbrățișează-te - Filippo Tommaso Marinetti

Când mi-au spus că ai dispărut

Unde nu se întoarce

Primul lucru pe care l-am regretat a fost că nu te-am îmbrățișat de mai multe ori

Multe altele

De multe ori de multe altele

Moartea te-a luat și m-a părăsit

Doar

Doar

Deci, și eu mort

Este curios,

Când cineva este pierdut din cercul puterii

Care ne leagă de viață,

Sensul giratoriu în care se potrivesc doar patru,

Acel cerc,

Suntem atacați de reproșuri (zadarnic)

Bucurii

De teatru

Ce este vizuina

Pentru frați

Și păcat, păcat că nu se potrivește în interior

Dintre unul

Și o rușine, o rușine care ne îneacă

Este curios,

Când viața ta se transformă în înainte și după,

La exterior arăți la fel

Înăuntru te rupi în două

Și unul dintre ei

Și unul dintre ei

Se ascunde adormit în piept

În pieptul tău

Ca un pat

Și este pentru totdeauna

Nu mai

In viata

favorit

viață

Ce tristețe să nu poți

Îmbătrânește

Cu tine.

Zmeul lui Isus - Vasile Militaru

Pe când era copil, Iisus

 A fost făcut şi El un zmeu 

Pe care l-a-nălțat în sus

 Sub slăvile lui Dumnezeu.. 

Văzându-se plutind ca-n vis, 

În slavă, pe aripi de vânt, 

Trufaşul zmeu de sus a zis, 

Privind în silă spre pământ: 

- Voi, cei de jos, răspundeți: cine 

Pluteşte acum mai sus ca mine?..

 Pe toți, atâta de pitici

 Vă văd de-aici, 

Încât nici să mă uit la voi nu-mi vine!.. 

Mâhnit, Iisus a suspinat din greu:

 - Au, nu-ntelegi tu, prea-nălțate zmeu,

 Că cel ce te ridică-n slăvi, sunt Eu?..

 Nu vrei să recunoşti,cum se cuvine,

 Că-n mâna Mea e firul ce te ține?... 

Dar zmeul iute i-a trimis cuvântul: 

- Nici Te cunosc, nici simtu-ți legământul..

 Ce recunosc, e că mă-nalță vântul!

Atunci Iisus, să-i pedepsească fumul, 

Acelui zmeu, din mână i-a dat drumul

 Și-n prăbuşirea lui către pământ,

 Un trăsnet lung l-a cenuşit în vânt.. 

lar fulgerele-au scris pe bolta lumii,

 Ca să citească toți trufaşii humii: 

,,Voi cei ce pe pământ, sub largul firii

 Vă ridicați pe treptele măririi, 

Să ştiți că fiecare e un zmeu, 

In mâinile lui Dumnezeu,

 lar cei ce n-au cu Cerul legământ,

 Şi cred că nu plutesc decât pe vânt,

 Din slava-n care Dumnezeu i-a pus, 

S-or prăbuşi, ca zmeul lui Iisus!..

Cânt despre mare - Rainer Maria Rilke

(Capri, Piccola Marina)

Vaier străvechi al mării,

al mării vânt în noapte:

nimănui vuind;

cel ce veghează

trebuie să vadă

cum nu-i ești

gând pe gând:

străveche tângă-a mării

hăuind

doar pentru stânci străvechi,

cuprins nemărginit

din depărtări smulgând...

O, cum te simte: strună,

smochinul fremătând

sus, în lin de lună.

Traducerea Dan Constantinescu

*** - Rainer Maria Rilke

Casa din marginea acestui sat mărunt

e tot așa de singură ca ultima din lume.

Drumul, care-n acest cătun doar drum e,

se duce mai departe, încet, în noapte-afund.

Satul mărunt e doar o trecere legând

neștiutor, stingher, lungi două depărtări,

de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.

Și cei ce pleacă din cătun se duc în zări de zări,

și mulți pier poate astfel, drum după drum bătând.

Traducerea Dan Constantinescu

Îngânare de somn - Rainer Maria Rilke

​Aș vrea cuiva să-i cânt-încânt,

cuiva să-i fiu lumină lângă somn.

Aș vrea lin să te legăn și să-ți cânt,

să te petrec din somnu-ți și în somn.

Aș vrea în casă singurul să fiu

răcoarea nopții s-o îndure.

Și-aș vrea s-ascult năuntru și-n afară

în tine,-n lumea largă, în pădure.

Se cheamă ornicele lung bătând

și timpul îl străvezi până la fund.

După-un străin, pe drumuri încă stând,

străin la fel, un câine latră-afund.

În urmă,-adânc, tăcere. Mi-am aplecat

grei ochii peste tine, surâzând.

Ei te cuprind domol și fulgerat se-abat

vreun lucru de tresare în beznă când și când.

Traducerea Dan Constantinescu