Ceea ce urmează de aici ar trebui să fie tăcerea,
un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,
și când lumina este ca o față spre care ar vrea
să se ridice palmele unite - (și, în schimb,
privești prin străvezia luminiscență
a vremii care-a trecut, a murit).
Ai fi vrut să se termine totul, dar dacă acum te-ai oprit
în lumina unei astfel de clipe, e doar o convalescență
și nu înseamnă că s-a încheiat. Lumina
vitraliului aici ți-a căzut peste față,
e un răgaz liniștit, în care ți se dezvață
gândul de orice așteptare. Stai cu fina
spulberare a timpului pe o față care nici nu există.
Rămâne doar o lumină decolorată - și tristă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează