Dar serile - Tasos Leivaditis

Și iată-ne aici,

fără bagaje,

dar cu o lună atât de frumoasă!

Am visat la o lume mai bună.

Biată umanitate, nu ai putut

nici măcar încă un capitol să scrii.

Ca o scândură dintr-o epavă tristă

navighează vechiul nostru continent.

Cât de frumos miroase pământul seara!

Bineînțeles că i-au plăcut

idealurile umanității,

dar păsările

au zburat mai departe.

O lume fără inimă, dură,

care niciodată nu a deschis o umbrelă

deasupra unui copac atunci când plouă.

Cât de frumos miroase pământul seara!

Mai târziu, au descoperit busola 

ca să moară în altă parte,

au descoperit lăcomia

ca să rămână morți pentru totdeauna.

Dar pe măsură ce se înserează,

undeva, un flaut

sau o stea pledează

pentru întreaga umanitate.

Cât de frumos miroase pământul seara!

În timp ce stau în camera mea,

îmi vin, pe neașteptate, idei strălucitoare.

Port sacoul tatălui meu

și astfel suntem doi,

iar dacă vreoodată m-au auzit lătrând

a fost pentru a crea

un aer de libertate în cameră.

Cât de frumos miroase pământul seara!

Cândva, într-o zi vom face dreptate

cu o stea sau o iasomie,

ca un cântec care când plouă

e de partea celor săraci.

Cât de frumos miroase pământul seara!

Dă-mi mâna...

Dă-mi mâna ta.

traducerea Adina Velcea

Iluzoriu - Iannis Ritsos

Tăcuta inocență a ignoranței.

Câte anulări consecutive, sentimente greșite.

Ai privit muntele, râul, norul.

Fetele frumoase s-au pierdut în grădină, în spatele crizantemelor mărețe.

Noaptea se întindea peste oraș.

Tu ai rămas nemișcat, cuprins de incertitudine, având drept martor doar un astru.

traducerea Adina Velcea

Civilizaţie - Eugen Jebeleanu

O crâşmă. Radio. Şi muzică

de dans.

Un om, în crâşmă,

lângă radio şi lângă

muzica de dans.

Şi mâinile acelui om,

ce bat în masă

ritmul dansului

şi faţa omului, încremenită,

o faţă albă de ghilotinat.

Mâinile

despărţite

de ceea ce gândeşte omul.

Şi faţa-i albă de ghilotinat.

De partea dreaptă - Bratislav Milanovici

Capul luminos al îngerului

zace zi și noapte pe țâța mea dreaptă

și ușor-ușor, din oră-n oră,

îmi sapă în coaste o rană mirifică

din care răsar ochi mirați

ce văd, aici un rug aprins,

acolo, frica.

Aer familial - Bratislav Milanovici

Dincolo de ezitări vin valurile

Prezentului preferabil

Pe care îl datorăm unul altuia

De când pornim pe un drum cartografiat

Printre arabescurile

Ieșirii dintre rânduri supraviețuind

Până când doar absența ne mai arată

Cu cine suntem solidari

și dezorientarea cum s-o înșelăm

înviem declarații ne prefacem muți

Consumăm senzațiile

De plexiglas și gheață până la filtru

Pornim de la mâinile și chipurile

Aproximative și

recunoaștem izolarea naivității

reușim să confundăm nevrozele cu

Pofta reconfigurării

Totuși imposibile o mie de nopți

Măcar marile figuri au avut parte

de toate deformările

pe care ți le-ai putea imagina tu.

Totuși, nu te-ngrijora saliva ține

la un loc și furtunile

timidității dar și răspunsurile.

Poem sau locuirea propriei vieți - Bratislav Milanovici

Adăpostiți adesea în numai două

Silabe în care încap

întregi națiunile imaginare

Am deprins întâlnirea atemporală

și topirea unuia în

celălalt aproape fum ieșiți din gură

răspândiți prin sisteme circulatorii

exersăm miracolele

aerul desăvârșit și berea tristă

iluziile ploii le înzestrăm cu

formulări mitologice

pe fundal cazanele citesc ziarul

sperăm să ne îngrozim, reformulăm, iar

aici șoaptele atârnă

cu greutatea unui sânge nevăzut

dogoritoare chiar și pe întuneric

resimțite cu tot corpul

pun în mișcare strada pe sub pielea ta

Urmele unor buze sunt arma crimei

Pe care nu ai cum să o

ascunzi dincolo de ce nu s-ar mai vedea

Înconjurați de flăcări scoatem afară

Tot ce se mai poate salva

Din tradiția vorbei exagerate.

*** - Bratislav Milanovici

Fără să ai nici măcar ideea cea mai

Vagă, te-ai trezit la capăt

Lucruri în care credeai te-au înlocuit

Fără să-ți dea de ales, fără să îți mai

Adreseze niciun reproș

Vorbele au căpătat sensul lor propriu

Nu l-au mai înapoiat celor ce le-au spus

Și-au făcut propria lume

Unde totul devine prezență

Fiecare suntem și mașinării

biologice dar și inter

Fețele estetice ale lumilor.

Balul debutanților - Bratislav Milanovici

Spiritual reînviat, formule calde

Care ne învață din nou

Cum rostim cuvintele și cui aparțin

Minunile privirii dintre doi oameni

Cât se poate de înrudiți

Planând unul deasupra, celălalt sub el

În acest fel a ajuns ziua pe care

O împărțim între noi toți

Labirint portocaliu în flăcările

Amintirii mișcate acaparat

De îmbrățișări distante

Cât să încapă un sân sau izbitura

levitației lente fără să fie

vorba de vreo așteptare

pentru încercările unui fruct final

Prinzând viață în ciuda atâtor rituri

funerare prin care s-ar

stabili poziția căldurii în corp

pe aliniamentul erotismelor

Supranumit amintire

pe urmele puslului care împarte:

Aici sunt spectatorii iar dincolo simți

cum se nasc ipostazele

agripante de peste viețile noastre.

A șasea zi - Tasos Leivaditis

Era a șasea zi a Creației,

mama se îmbrăcase în negru,

își pusese pălăria cea bună cu voal;

„nu trebuia să ne facă asta Dumnezeu” a spus.

În depărtare, oameni palizi întindeau cortul cel mare al circului.

„Întoarce-te acasă, e târziu”.

„Care casă?” și m-am sprijinit de felinarul de pe drum,

verișoara cea mică va muri cât de curând, am împins-o în spatele dulapului.

„Τe iubesc” spunea, dar eu am dezbrăcat-o ca pe o prostituată.

Și când au îngropat-o, am rămas pentru totdeauna acolo, în spatele dulapului, pe jumătate mâncat de șobolani.

Era a șasea zi a Creației,

scripeții vuiau în timp ce ridicau primul ceas pe acoperișul gării.

Stăteam la marginea drumului, atât de trist, încât orbii mă vedeau.

Din volumul Vizitatorul nocturn, 1972

Traducerea Adina Velcea

București 1919 - Lucian Blaga

Lilieci țâșneau în slavă

cînd ne părăseam lăcașul.

Paltinii crescuți în noapte

din asfalturi ca din lavă,

își împrăștiau sămânța

zburătoare-n tot orașul.

Nimeni nu dormea în noaptea

cea de veghe. Nici penații

viitoarei generații.

Ne plimbam pe bulevarde

prin troiene de semințe –

și simțeam cum talpa arde.

Doar târziu Săgetătorul

încerca-ntr-o doar’ s-apună

când scâncea în poartă cheia.

Vântul ne-azvârlea în păr și-n

față pulbere de lună,

caldă încă-n vremea-aceea.

Ținând soarele în mână,

un oltean - pe jumătate

om aievea,-n rest fântână

cu o cumpănă în spate -

dimineața da năvală

cu un chiot în cetate.

Râul azvârlise - Virgil Carianopol

Râul azvârlise pe un pat de val

Fata goală, goală, dincolo de mal.

Și-i lăsase trupul singur, dezgolit,

Numai cu lumina zilei învelit.

Părul dat pe spate, ca de-o mână lins -

Din obraji un galben, peste tot întins,

Iar pe gât de-a rândul, cum n-am mai văzut,

Una lângă alta urme de sărut.

Se vedea pe mijloc cât de mult luptase

Când în brațe râul o înfășurase

Și cât se căznise râul se vedea

Până ce să-i rupă bluza de pe ea.

Umerii, ca-n menghini îi erau striviți

Pieptul numai urme, sânii răvășiți.

Parcă o târâse în adânc pe brânci.

Parcă o strânsese cineva-ntre stânci.

Am stat mult acolo singur și-am privit

Trupu-acela care râul l-a iubit

O, ce mijloc dulce, tras ca prin inel,

De-o prindeam, ca râul, o iubeam la fel.

Amurg de toamnă - Sebastian Bornemisa

Suflă vântul, frunza cade

Arămie, lin, arare

Troienind acuma parcul

Cu frumoasa lui cărare.

Din văzduh domoală seara

Peste toate se coboară

Și-n acest amurg de toamnă

Dorul parcă mă doboară.

Singuratic, dus pe gânduri,

Merg încet și cat în zare

Peste văi și peste dealuri

Risipite-n depărtare…

Cât aș da în clipa asta

Pentru-o zi de astă vară

Cât aș da, pe-o clipă numai

Ochii ei să-i văd azi iară...

Maria, tu ești - Gabriela Melinescu

Tu ești atâta de frumoasă

încât mi-e teamă c-ai să pieri,

nu poți să-ntreci această zi

cum treci atâtea nopți din viață

nepăsătoare, fără să le știi

să te trezești cu ochii fără cearcăn

dis-de-dimineață.

Nu, nu mai poți greși niciun cuvânt,

și niciun lucru, nicio neființă,

toate de-acuma fixe sunt,

timp netrecut va fi

în câini, în pomi și-n umilință.

Tu ești atâta de frumoasă

încât lucruri te părăsesc pe rând

cu aură miraculoasă.

Tu semeni cu cei singuri

și izgoniți definitiv de-acasă.

București - Vasile Alecsandri

În zadar îmblu făr-încetare

De-a lung pe poduri, în sus și-n gios,

Nu aflu gazdă, și zău! Îmi pare

Că-s într-un haos foarte glodos.

Despre Concordie întrebi pe-oricine.

Dar nu e mijloc să o găsești,

Încât, la urmă, a crede-ți vine

Că nu-i concordie-n București.

Am fost s-o caut pe la mașina

Ce soarbe apa prin guri de foc.

La Cișmigiul mandră grădină,

Care-ți cârnește nasul din loc.

Prin tot orașul, la distanță

Am îmblat numai de flori de cuc

Am fost chiar pe la Caimata…

Și de atunce parcă-s năuc.

Catind tot hojma camera bună,

Am agiuns până la Dealul Sfânt

Ș-am găsit una… da-n ea s-adună

Prea mulți de oaspeți ce cer cuvânt.

În sfârșit, nu știu; ori în ce parte

După Concordie-am alergat,

Trudele mele au fost deșarte,

Căci peste dânsa încă n-am dat!

M-asemăn cu raza - Viora Ciordaș

M-asemăn cu raza din brâul de sori

Ce-abia că-l atinge pământul…

Țesându-și argintul pe margini de nori

Ea uită pământul, pământul!

Din pufuri vrăjește imagini de zori,

N-aude cum cântă pământul…

Luminile-și farmă în sânuri de flori

Și uită pământul, pământul!…

Ci sorii s-apleacă încet spre apus

Abia se mai vede pământul…

Se-nfioară deodată și raza de sus -

Uitase pământul… pământul!…

Beiuș, 8 octombrie 1913

Eroului necunoscut - Vasile Militaru

Cu sufletul îngenunchiat pe lespedea ce azi ți-e scut,

Salut

Erou Necunoscut!

„Necunoscut”, am zis? Iertare!…

Cum oare ești necunoscut, când dintre noi cu ori-și-care

Eroule, tu poți fi frate, - poate mai mic, poate mai mare, -

Fiu drag, ca soarele în viață, -

Oricărei mame care stă față;

Soț văduvei care suspină, de la război, de-atâția ani

Și tată neuitat - icoană - oricăruia dintre orfani?

O, nu e drept să te numim cum te-am numit: „necunoscut”?

Te știu la chip, te știu pe nume

Ai râs cu noi sau ai gemut.

Cât ți-a fost dat să fii pe lume;

Ne-ai strâns la piept, într-un sărut,

Ne-ai alintat și ne-ai spus glume,

Iar când s-a ridicat, măreț, al nostru tricolor în zare

Te-ai bucurat și-ai plâns cu noi, visând o Românie Mare!

Cui dară ești necunoscut? Vrăjmașilor? O, nu, nici lor!

Nici lor, că pieptul tău de stâncă,

Un uragan clocotitor,

Izbitu-s-a de-atâtea ori cu ei și ura lor adâncă!

Ei te-au văzut cum știi să lupți la Jiu, pe Olt, la Mărășești.

Cămașa doar având-o scut!

Știu toți dușmanii, cine ești!

Cum dară poți să te numești

Necunoscut?

Iertare, că ți-am zis așa și slavă ție-n veci de veci!

Iar azi, — când poate-n clipa asta înfiorat ești și te-apleci

Din culmile eternității, cu văzul, lumea s-o petreci,

Să știi că, deși pe piatra ce-acoperă al tău cavou

Nu-i niciun chip și niciun nume,

Ești cel mai cunoscut Erou

Din câți Eroi au fost pe lume!

Am dat ceasul cu o oră înainte - Marius Tucă

Am dat ceasul cu o oră înainte

Şi o oră de dragoste ne-a fost furată,

Am simţit cum ai complotat cu Universul

Să mă iubeşti cu o oră mai puţin,

De aceea eu am să te iubesc cu o oră mai mult,

M-am şi înţeles cu toţi pomii înfloriţi

Să mai rămână aşa, exact cu această oră

În primăvara asta, în fusul ăsta orar,

Am dat ceasul cu o oră înainte

Tu vino să-mi dai înapoi ora de iubire,

Vorbeşte cu polii, magnetizează-i, cutremură-i

Foloseşte-ţi toată atracţia cosmică

Aruncă-te la picioarele timpului

Intră în împărăţia sa şi ticăie încet

Ca o secundă furată, ca un cord

Şi dă-mi înapoi ora de dragoste,

Am dat ceasul cu o oră înainte,

Negociez cu toate clepsidrele lumii

Să-mi aducă înapoi această oră

De iubire până la sfârşitul timpului,

Caut mările care le-a dat nisipul

Cu răsăriturile lor, cu orizonturi, cu păsări, cu apusuri,

Şi fac toate acestea să te aduc înapoi

Cu această oră furată din arhiva timpului,

Am dat ceasul cu o oră înainte

Şi m-aş întoarce în timp să-ţi aduc

Această oră de viaţă, de dragoste şi de timp

Din ceasul de la Universitate

Din toate întâlnirile pe care le-a petrecut

Acest ceas uitat de timp şi suflete,

De toţi îndrăgostiţii care l-au luat martor

La iubirea lor întâmplată pe cadranul lui,

Am dat ceasul cu o oră înainte

Şi poate că dragostea mea pentru tine

Ar face să stea timpul pe loc

O clipă, o inimă, un gând or un cais înflorit

Şi am recupera această oră dată pierdută,

Sau poate îl vom ruga pe bătrânul ceasornicar

Să mai întoarcă o dată cu cheia timpul

Pentru această oră de dragoste a lumii.