Powered By Blogger

30 oct. 2026

A fost o noapte - Tudor Arghezi














A fost o noapte oarbă, cu luna-n ceruri lipsă.

Stăpânii-și amintiră, treziți, de-Apocalipsă.

Cetăți, orașe, cuiburi de lene și păcate

S-au zguduit deodată, răsturnate.


Ospețele-n furtună, zburate de vârtej,

Opriră dumicații-n gingie și gâtlej.

Amestecați cu cioburi, stăpânilor, subt mese,

Li se trezea beția de prinți și de prințese.


Un urlet, ca de mare-n răzvrătire.

Lințoliul gros al morții-ncepu să se deșire.

Irumpta, omenirea din ghizduri și zăgaze

Iscă vâltori, prăpăstii și piscuri de talaze.


S-au prăbușit în haos statuile, pe rând,

Cu slava lor de idoli, de piatră și pământ.

I se părea lui Vodă că doarme și visează.

Beția lui de noapte se pomenise trează.


In gloata răzvrătită, puhoi ca de catarge,

O negură se-ngroașă, o negură se sparge.

El vede ce nu vede și ce î se năzare:

Un uriaș cu-o falcă aprinsă intră-n zare.


E-adevărat, e-aievea, e răscoală,

Îl caută norodul: împărăția-i goală.

Și una după alta i-s ușile-ncuiate.

Le-a sfărămat pe toate


Și într-a doua sută cămară dărâmată

Răscoală dă de Vodă pitit într-o privată.

Când cumpăna răbdării, Măria-Ta, se frânge, 

O ciutură-i de lacrimi și-o ciutură-i de sânge.

Belerofon - Paul Arene














Himera și-a sfărâmat fruntea de azur;

Și-a izbit aripile vinete de cer,

Iar copitele-i ferecate în fier au brăzdat cristalul dur

Călărețul a căzut. Este omul câmpiilor.


L-au văzut pe acest om straniu, în giulgiul său purpuriu,

Târându-se și gemând multă vreme pe iarba verde.

Ca sângele-i ieșind dintr-o rană deschisă,


O strălucire captivă îi sclipea în pumn -

El a strigat: „Zeii stăpânesc cerurile; dar beția e a mea!”

Din brâu și-a scos o cupă străveche,


cu noduri aspre cioplită dintr-un stejar,

Și, râzând de otrava ce-i rodea până și măduva oaselor

A privit vinul mistic și dulce plăsmuit din sângele stelelor -

Cum scotea aburi pe degetele sale luminoase.


Traducerea Danut Cepoi

Eglogă - Paul Arene














Poetul seamănă mult cu un melc; se hrănește,

Întocmai ca acesta, cu flori frumoase și dulci!

Dar vai de bietul suflet! n-are aripi pentru zbor,

Ci doar un picior umil și greoi! Și astfel, în tristețe, zace


Acolo unde Dumnezeu l-a așezat, urât de toate ființe și lucruri deopotrivă!

Însă, aidoma melcului, în această lume crudă și jignitoare

Fie pe o frunză de varză, fie pe o petală de trandafir

El lasă în urmă un dispreț desăvârșit, ca o dâră argintie!


Traducerea Danut Cepoi

Melancolie ecuatorială - Paul Arene














Amiaza așterne o toropeală grea peste păduri;

Și nu se mai aude nimic - în afară de murmurul înăbușit

Al sărutărilor Soarelui pe pământul gabonez.


Nimic! Doar, în depărtare - un strigăt, bântuitor și cumplit

Urletul unui cimpanzeu, care se zvârcolește și se zbate

În capcana de fier întinsă de un vânător din tribul Kruman.


Totul doarme. Regele M’Pongo Bétani, în coliba sa,

Zace pe țesătura răcoroasă a unui covor caucazian,

Pierdut în gânduri, mestecând o bucată de nucă de kola.


E un bătrân, îmbrăcat într-o uniformă veche –

O tunică de infanterist danez, cam prea largă –

Pe care a furat-o, odinioară, de pe o navă de sclavi.


El cugetă, zicând: „De la mare și până la Munții de Cristal,

Eu stăpânesc. Poruncesc peste aproape trei mii de supuși,

Conduși de șase căpetenii nespus de crude;


Patruzeci și unu de sate; șaizeci și patru de soții;

O sută cincizeci și opt de copii; douăzeci de canoe cu zece vâsle –

Iar pentru a semăna și a lucra ogoarele mele,


Cinci sute treizeci de sclavi luați din triburile vecine -

Voinici și bine hrăniți. În bucătăriile mele atârnă

Opt cazane de alamă noi-nouțe și un clopot uriaș;


Zece cuțite de Sheffield; o sabie, un bici de călărie;

Și, pentru a-mi ține veșmintele, un cufăr din piele de vită

Pe care e scris numele «Todillot».”


Cinci veste de satin - Bajatupot, Romale -

„Korot și Chiloet; o maimuță masculă uriașă;

„Și, pentru a alunga spiritele sinistre din acest loc,


„Pe un trunchi de Khaya stă Fetișul meu,

„Arătându-și dinții roșii. Cu mare iscusință,

„I-am împodobit fruntea cu numeroasele mele talismane.


„Un puternic Oukoundou, făurit din oasele unei femei moarte

„Care mi-a fost soră, cred - zace ascuns sub ușa mea,

„Păzindu-mi locuința. Pentru ziua trecerii mele în neființă,


„În cinstea mea - pe sunetele line, profunde și răsunătoare

„Ale instrumentelor Ibéka Goumbis - vor fi sacrificați o sută de sclavi.

„Soțiile mele vor plânge și vor executa un dans ritualic.


„Pe Mikombo! Sunt un căpetenie de temut și avut!

„Și totuși, aș renunța bucuros la cufărul meu și la Fetiș,

„La veste, la gorilă și chiar la soțiile mele,


„Doar ca să fiu acel negustor - acel mulatru nesăbuit

„Cunoscut drept Orassengot - a cărui locuință

„E mai săracă și mai goală decât propria lui haină zdrențuită.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

O femeie Pahoine, cu dinți ascuțiți,

Îl asculta pe căpetenia de culoare, mângâindu-i pielea unsă

Cu ulei. Ea zise: „O, Rege! De ce o perlă de lacrimă

Îți tremură în ochi? Vorbește fără rețineri.

Oare nu ți-a mai rămas niciun Oulougou, niciun ciubuc de lut,

De s-a adunat o așa adâncă mâhnire în mintea ta?


Ce are, oare, atât de deosebit acest fiu din Havana

Care, fără tine, ar fi murit de foame în savană?”

Bétani răspunse: „Copilă cu inima deschisă,


De fiecare dată când urcă pe navele ancorate în golf,

Acest om de sânge amestecat poartă, drept coif de paradă,

O cască de artilerist împodobită cu un ciucure verde!"


Traducerea Danut Cepoi