Melancolie ecuatorială - Paul Arene

Amiaza așterne o toropeală grea peste păduri;

Și nu se mai aude nimic - în afară de murmurul înăbușit

Al sărutărilor Soarelui pe pământul gabonez.

Nimic! Doar, în depărtare - un strigăt, bântuitor și cumplit

Urletul unui cimpanzeu, care se zvârcolește și se zbate

În capcana de fier întinsă de un vânător din tribul Kruman.

Totul doarme. Regele M’Pongo Bétani, în coliba sa,

Zace pe țesătura răcoroasă a unui covor caucazian,

Pierdut în gânduri, mestecând o bucată de nucă de kola.

E un bătrân, îmbrăcat într-o uniformă veche –

O tunică de infanterist danez, cam prea largă –

Pe care a furat-o, odinioară, de pe o navă de sclavi.

El cugetă, zicând: „De la mare și până la Munții de Cristal,

Eu stăpânesc. Poruncesc peste aproape trei mii de supuși,

Conduși de șase căpetenii nespus de crude;

Patruzeci și unu de sate; șaizeci și patru de soții;

O sută cincizeci și opt de copii; douăzeci de canoe cu zece vâsle –

Iar pentru a semăna și a lucra ogoarele mele,

Cinci sute treizeci de sclavi luați din triburile vecine -

Voinici și bine hrăniți. În bucătăriile mele atârnă

Opt cazane de alamă noi-nouțe și un clopot uriaș;

Zece cuțite de Sheffield; o sabie, un bici de călărie;

Și, pentru a-mi ține veșmintele, un cufăr din piele de vită

Pe care e scris numele «Todillot».”

Cinci veste de satin - Bajatupot, Romale -

„Korot și Chiloet; o maimuță masculă uriașă;

„Și, pentru a alunga spiritele sinistre din acest loc,

„Pe un trunchi de Khaya stă Fetișul meu,

„Arătându-și dinții roșii. Cu mare iscusință,

„I-am împodobit fruntea cu numeroasele mele talismane.

„Un puternic Oukoundou, făurit din oasele unei femei moarte

„Care mi-a fost soră, cred - zace ascuns sub ușa mea,

„Păzindu-mi locuința. Pentru ziua trecerii mele în neființă,

„În cinstea mea - pe sunetele line, profunde și răsunătoare

„Ale instrumentelor Ibéka Goumbis - vor fi sacrificați o sută de sclavi.

„Soțiile mele vor plânge și vor executa un dans ritualic.

„Pe Mikombo! Sunt un căpetenie de temut și avut!

„Și totuși, aș renunța bucuros la cufărul meu și la Fetiș,

„La veste, la gorilă și chiar la soțiile mele,

„Doar ca să fiu acel negustor - acel mulatru nesăbuit

„Cunoscut drept Orassengot - a cărui locuință

„E mai săracă și mai goală decât propria lui haină zdrențuită.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

O femeie Pahoine, cu dinți ascuțiți,

Îl asculta pe căpetenia de culoare, mângâindu-i pielea unsă

Cu ulei. Ea zise: „O, Rege! De ce o perlă de lacrimă

Îți tremură în ochi? Vorbește fără rețineri.

Oare nu ți-a mai rămas niciun Oulougou, niciun ciubuc de lut,

De s-a adunat o așa adâncă mâhnire în mintea ta?

Ce are, oare, atât de deosebit acest fiu din Havana

Care, fără tine, ar fi murit de foame în savană?”

Bétani răspunse: „Copilă cu inima deschisă,

De fiecare dată când urcă pe navele ancorate în golf,

Acest om de sânge amestecat poartă, drept coif de paradă,

O cască de artilerist împodobită cu un ciucure verde!"

Traducerea Danut Cepoi