Powered By Blogger

26 iun. 2025

Somnul de veci - Traian T. Coșovei


Cum mor caii, cum mor câinii, cum mor berzele –

în zbor, în somn, pe pământ?

Toţi sapă gropi şi se întreabă într-o limbă

de pe lumea de apoi.


Apoi îşi fac case, copii, coteţe – îşi trag

gaz metan şi apă care să le sature întrebările.


Şi toţi spun că şi-au iubit patria –

în zbor, în somn, pe pământ

răsucind între degete medalia bunicului infanterist

căzut la datorie pe marile fronturi ale uitării.


Despre cum mor raţele la vânătorile oficiale,

ori mistreţii şi vulpile – bunăoară – nu se

întreabă nimeni. Despre cum moare Limba Română:

nimeni nu ştie nimic… E un somn al morţilor strecurat

printre cuvinte.


Şi nici o viaţă de apoi din care să răsară

Luceafărul lui Eminescu!


Este o moarte uşoară a unui popor

care nu se mai înţelege pe sine.

Poeme siameze - Traian T. Coșovei


Lanţuri de aur la ceasul înserării

Uneori 

serile coboară ca o mască de eter peste durerile lumii.

Şi nici un pătrat de asfalt 

nu-şi mai aminteşte urma pasului tău. 

Nici o rază de neon nu mai vrea să ştie strălucirea ta efemeră.

Hotelul se umpluse de o vânzoleală parfumată. 

Ochi, foarte mulţi ochi pierduţi în albastrul de sfârşit de lume 

                                                                                al rochiilor tale.

Fâşii de timp – zdrenţe ale memoriei cu care, vai – nu pot 

                                                                        să-mi acopăr trecutul.

În aer 

alcoolul aprindea focuri pentru iarna din albul ochilor tăi.

Scrumierele scoteau aburi pe nări. 

Fotoliile  te fumau în tăcere. 

Şi eu – ascuns în conul de umbră al existenţei tale –                         

o planetă de gheaţă proiectată într-un infinit de oglinzi 

                                                                paralele.

Câte podoabe pentru o singură călătorie

(sub ferestre, convoaie lungi de trenuri – nesfârşite 

lanţuri de aur la ceasul înserării alunecând spre altă lume).

Aici, tu, cea visată de zei, eşti în sfârşit singură.

Peste umăr, becul orb din tavan îţi citeşte gândurile. 

Străzile unui oraş adormit se spală pe mâini; n-au văzut nimic. 

De-acum ultima civilizaţie 

înfloreşte la mii de kilometri în fastul umil al veacului.

Şi eu – ascuns în conul de umbră al existenţei tale, aşteptând 

să pot visa în sfârşit la pacea din albul dinţilor tăi.

Uneori, când nici un pătrat de asfalt 

nu-şi mai aminteşte urma pasului tău şi serile 

coboară 

ca o mască de eter peste durerile lumii.

Bad Boy - Traian T. Coșovei


Eu sunt băiatul cel rău care a pus – în sfârşit – mâna pe

chibriturile casei.

Sunt cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei,

cel care hrăneşte cu ziare vechi păsările oraşului –

sunt cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse,

sertarele smulse.

Am fost un copil rău. Cu ziare vechi mi-am împachetat

sanvişul de la mama,

cu ziare vechi mi-am luminat viaţa ca să-mi văd viitorul

până la capăt –

din ziare vechi mi-am făcut o casă, o iubită, un vis.

Dar eu sunt copilul cel rău care face şinele de tramvai să

tremure,

fonta să împietrească în monumentele frigului.

Sunt copilul care a descoperit alcoolul şi uitarea,

singurătatea şi robinetele ei de gaz.

Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri „mergi sau crapă”

şi cheltuieşte banii zilei de mâine şi e pus să-şi câştige

existenţa până la capăt.

Sunt cel care savurează dezastrul, maculează hârtia…

Dar când toţi ai casei dorm şi visează

eu fac să se bâlbâie moartea.

Requiem - Traian T. Coșovei


    Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână

    ca să mă scape de singurătate

    (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează

    la staţia de benzină),

    şi cu toate astea ne simţeam cu toţii

    ca într-un ascensor oprit între etaje

    (într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)

    şi singuri, apăsând,

    apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele

    izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună.

    Viaţa îşi continua cursul normal

    într-o tăcere întreruptă numai

    de zgomotul cocoşilor de tinichea

    răsuciţi de vânt pe acoperişuri.

    Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire

    de iarnă

    (şi fetele din colţul străzii, ascuţite

    ca nişte trâmbiţe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu…).

    Nici un anotimp, doar acesta

    (apăsând, apăsând pe butoane,

    izbindu-ne de pereţi),

    nici o altă linişte, doar a mea.

    Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste

    pentru a fi bântuite de stafii,

    acoperiţi-mă,

    voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea

    cu care îmi strig tăcerea pe nume.

Cred că Dumnezeu - Patrick White


Religie. Da, despre asta-i vorba în toate cărţile mele.

Sunt interesat de relaţia dintre fiinţa omenească

supusă greşelilor şi Dumnezeu.

Nu ţin de nicio biserică, dar am un crez religios;

e tentativa mea de-a arăta că, printre altele, asta încerc să fac.

Indiferent dacă mărturiseşte sau nu că e credincios,

fiecare om are o credinţă religioasă de un fel sau altul.

Eu însumi sunt o fiinţă supusă greşelilor

şi cred că Dumnezeu ne-a creat şi că ne-a scăpat din mână,

şi că am devenit un soi de Frankenstein, un monstru.

Toţi putem face greşeli, inclusiv Dumnezeu. Cred că

Dumnezeu intervine, că există o Putere Divină, un Creator,

care are o influenţă asupra oamenilor care-s deschişi către El.


traducerea Petru Dimofte

Patrick White - Biografie

 

Patrick Victor Martindale White (n. 28 mai 1912, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei d. 30 septembrie 1990, Sydney, Noul Wales de Sud, Australia ) a fost scriitor australian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1973.

Născut în 1912, în Anglia, a fost dus în Australia în același an, de părinții săi, care se trăgeau dintr-o familie de imigranți britanici.

După ce s-a format undeva în vecinătatea orașului Sydney, pe meleaguri defrișate de bunicii și străbunicii săi, a fost trimis, la 13 ani, în Anglia, spre a-și desăvârși studiile secundare. S-a înapoiat, în 1930, la vatra părintească dar, doi ani mai târziu se întoarce în Marea Britanie, unde, la Universitatea din Cambridge, aprofundează istoria literaturii germane, fiind atras în special de scrierile lui Kleist și Büchner.

La absolvirea cursurilor universitare, se stabilește la Londra, unde își începe activitatea literară. Publică articole și eseuri în periodice și scrie nuvele și piese de teatru fără ecou până ce, în 1939, îi apare primul roman, The Happy Valley (Valea fericită).

La izbucnirea războiului, se înrolează în aviația britanică și, cu formația din care face parte, se deplasează mai întâi în Orientul Apropiat și în Egipt, iar apoi în Grecia.

Demobilizat în 1945, rămâne în Londra până în 1948, când, după apariția romanului The Aunt's Story (Povestea mătușii), se repatriază. "Nu mai puteam răbda lipsa peisajului australian", a explicat White într-un interviu acordat lui Ingmar Bjorksten. " Cred că este absolut imposibil să rupi definitiv legătura cu locurile de baștină. Cu putință sunt doar despărțirile vremelnice spre a dobândi perspectivă. Omul este fasonat de pământul în care-și are înfipte rădăcinile. Nici un alt loc nu poate exercita asupra lui o înrâurire comparabilă" .

În 1955, marele său roman panoramic The Tree of Man (Copacul omului), lansat la New York de una dintre editurile de frunte ale Americii și tipărit îndată după aceea la Londra, îi câștigă lui Patrick White o mare prețuire în cercurile literare anglofone. Romanele ulterioare - Voss (1957), Riders in the Chariot (1961) și The Solid Mandala (1966) - îi sporesc faima și intensifică interesul pentru scrierile sale în noi arii lingvistice (The Happy Valley și The Aunt's Story fuseseră traduse, respectiv în franceză și în italiană, încă din 1951).

Primul moment cu adevărat semnificativ pentru receptarea internațională a operei lui Patrick White îl constituie probabil apariția, în 1957, a versiunii germane a romanului The Tree of Man sub semnătura lui Heinrich Böll și a soției sale. Ulterior romanul a mai fost tradus în cehă, suedeză, maghiară și română.

Urmează traduceri ale romanului Voss în germană, spaniolă, italiană și franceză. Un alt succes remarcabil îl înregistrează versiunea suedeză a romanului Riders in the Chariot. Apărută în 1964, ea este salutată de o avalanșă de recenzii entuziaste, între care și una intitulată anticipativ :Oare premiul Nobel va fi decernat unui australian?(traduceri ale aceluiași roman au mai fost editate în Franța, Polonia, Italia, Finlanda și Germania).

S-a bucurat, de asemenea, de o largă răspândire The Solid Mandala(Bila vrăjită), roman a cărui versiune suedeză (1969), urmată de aceea a romanului The Tree of Man (1970) și a romanului The Vivisector în norvegiană (1971), sporesc prețuirea autorului în lumea scandinavă.

Scurt timp după aceste apariții, în 1973, Premiul Nobel pentru literatură vine să încununeze opera lui Patrick White.

Publica trei noi romane - Thr Eye of the Storm (1974), A Fringe of Leaves (1977) și The Twyborn Affair (1980) - care după părerea recenziilor, nu sunt la înălțimea scrierilor care i-au creat o faimă binemeritată.

Opera

modificare

The Ploughman And Other Poems, 1935

The Living and the Dead, 1941

The Aunt's Story, 1948

The Tree of Man, 1955

Voss, 1957

Riders in the Chariot, 1961

The Solid Mandala, 1966

Les Échaudés, 1969

The Vivisector, 1970

The Eye of the Storm, 1973

A Fringe Of Leaves, 1976

The Twyborn Affair, 1979

Flaws in the Glass, (1981)

Histoires peu Ordinaires, 1994.

Proverb - Emil Botta


Prichindeii

m-au amenințat că mă-mpușcă

dacă mai trec prin pădure fluierând

și sărutând copacii pe rând.


"Eu sunt Dionysos, spusei,

arborii sunt sorii și luceferii mei

și cerul meu este acest limpede iaz

și vă rog să nu faceți haz."


"Ce tot cântă omul? întrebă o șopârlă,

n-ar fi mai bine să-l facem pradă peștilor din gârlă?"

"E Dionysos cel veșnic, rosti un lăstun,

dar am impresia că e un exaltat și un nebun.


Să trimitem ștafete în a veacurilor umbră

să întrebe dacă Dionysos avea o privire așa de sumbră

și obrazul ca varul și vocea de plâns năruită

și o viață ca o casă părăsită."


Dar prichindeii au întins sinețele,

copacii de spaimă și-au acoperit fețele

și vuietul reteză ca o secure

liniștea pădurii sure.


"A murit impostorul, falsul Dionysos,", vesti crainicul de aramă

și peste mine așternu o năframă.

Dar luna văzând cum zăceam asasinat, tembel,

dojenind pe omorâtori le grăi: "Dionysos era el".

25 iun. 2025

Dialog - Leonid Mămăligă Arcade


- Hai Fraţilor, şi voi acasă,

Că ne-au gătit-o-n flori mireasă

Şi i-au zidit lăcaşuri salbe,

Cât blocul dorurilor albe.

Ori mai aveţi oţel de talpă?

Or Sfânta Vineri nu vi-i calpă?

Că cea a noastră nu s-a dus

Prin vreun cotlon de apus.

- Vivat durărilor înalte

Şi florilor fără de moarte

Că noi chemaţi de Inorog,

Cinstim grădina după rod.

Ba, grei de anii noşti tineri,

Ştim bine chipul Sfintei vineri,

Cea tainică printre sihastre

Cu ochi de iezere albastre

Şi braţele mărăcinişuri

De Olturi, Crişe şi Timişuri...

Da’ până când ne-om strămuta

Du-i numa slovă, inima.

Leonid Mămăligă Arcade- Biografie

 

Leonid Mămăligă (L. M. Arcade) n. 13 iulie 1921 Vaslui, d. 4 decembrie 2001 Paris.

Studiază Dreptul şi Filosofia la Bucureşti.

În 1946, primeşte o bursă din partea guvernului francez, continuându-şi studiile de Drept la Paris, încheiate cu doctorat.

În tinereţe a cultivat publicistica şi literatura.

La Paris, în 1953, scrie primul roman „Timbrele de altădată”, rămas nepublicat, dar citit la Cenaclul din Rue Ribera, condus de Mircea Eliade.

Publică romanul „Poveste cu ţigani” (1966).

În 1968 se iniţiează ciclul de întâlniri literare de la Neuilly. În cele aproape 150 de întâlniri literare, s-au publicat şi prezentat cărţi semnate de Mircea Eliade, Horia Stamatu, L. M. Arcade.

Împreună cu Aurelio Răuţă, în 1980 înfiinţează cenaclul HYPERION.

În 1984 publică volumul „Revoluţie culturală”, în propria editură „Caietele Inorogului”.

A fost unul din organizatorii renumitului „Congres International de l’Academie Roumano-Americaine” en collaboration avec „Le Hyperion”, sous le patronage et conjointement avec „L’Universite de Paris-Sorbonne” (1987). A conferenţiat despre personalitatea lui Mircea Eliade.

A colaborat la publicaţiile exilului din care amintim: Luceafărul, Caiete de Dor, Fiinţa Românească, Revista Scriitorilor Români, Prodromos, Cuvântul Românesc.

A fost ales membru al Academiei Româno-Americane de Stiinţe şi Artă, fiind distins cu Diploma de Onoare pe anul 1985.

S-a stins din viaţă, la Paris în 2001.

23 iun. 2025

Oase de sepie - Eugenio Montale


fragment


Deasupra zidului cu scrijelări,

umbrind băncile rare

arcul văzduhului apare

încheiat.


Cine-şi mai aminteşte de focul

care a ars năvalnic

în vinele lumii? S-au risipit

într-o odihnă rece formele.


Mâine voi vedea iarăşi băncile

şi zidul şi drumul obişnuit.

În viitorul deschis dimineţile

stau ancorate ca nişte bărci în port.

Anticul ritm bătut de tălpi desculţe - Fernando Pessoa


Anticul ritm bătut de tălpi desculţe, 

Un ritm pe care nimfele-l repetă, 

Când pe sub arbori ţineau

Cadenţa dansului, 

Să-l înviaţi pe plaja cea albă, împroşcând

Cu spumele obscure; voi, infante, 

Cât timp încă teama

De teamă, nu vă opreşte;

Încingeţi-vă-n horă, în vreme ce Apolo, 

Precum un ram înalt, curbează orizontul

De aur, iar marea perenă

Îşi pompează fluxul, refluxul.

Țara din gând - Alexandru Busuioceanu


Pentru Monica și Virgil


O țară unde mâinile aveau inimă bună

spicul ți se-nchina la drum spunându-și numele

și nimeni nu era grăbit să iasă dintr-o fabulă.


Multe scandaluri de ciocârlii e adevărat

peste culmile dealurilor și mai sus

doamnele înalte ciocârlii

toate de bună dimineața sculate

dar când era ceas potrivit pământul dormea leneș

cu noaptea ca o perlă atârnându-i în ureche


Acolo s-a inventat roua și carul mare și carul mic

un strămoș când trăgea cu săgeata de pe cer

în deltă lebăda

pelicanul sfâșiindu-și inima

din te miri ce și din nimic


Acolo-a fost țara

unde umbra cădea alături de om

unde omul căde-alături de umbră.

Icoană - Alexandru Busuioceanu


Cerul tău, ca un obraz de copil 

între mângâierile sânului tău 

de miresme și roade


Trupul tău, snop de grâu 

cu cingătoare subțire de mac

și cicoare


Părul tău, despletit în holde de grâuri

în ape de soare spălat

și de râuri.


Glasul tău, în buciume lungi

pe ponoare turmele tale chemând

de mioare


Mâinile tale, în podgorii de toamnă

fluturând înfloritele tale năframe 

de doamnă


O! Mândra mea, munții, apele,

văile răsunătoare, trupul tău răstignit cu brațele în cruce

din zare-n zare.

Nimb - Alexandru Busuioceanu


Deşteaptă-te deşteaptă-te

Noaptea-a lăsat să cadă rumoarea astrelor

Mâinile mele te-au chemat pe deasupra secolelor

Tot peisagiul e de miracol

şi-n braţele lui, roză mistică, trupul tău necorupt

în flăcări arde


Pământul ne mai ţine încă în tăcerea lui

în miresmele-n răşinele lui

leneş paradis stins

Dar mâinile mele nu se odihnesc

au şi atins un spaţiu invulnerabil

şi pentru prima oară – deşteaptă-te deşteaptă-te

o lume fără teamă ne acopere

din care-ieşim şi-n care-intrăm

goi, fără oboseală

fără ieri şi fără mâine


Totul e trecere

Focul şi cenuşa lui

această scară de cristal ce urcă în Origine

Totul se-ntoarce la-nceputuri

lumea în cercurile ei

cerul în numerele lui

tu eu

– şi acest nimb de necrezut

ce ne-nfăşoară-n candidele scutece

în scutecele-n care ne-am născut

în veacuriîn frageda în verdea dimineaţă a lumii.

Înger înşelător - Alexandru Busuioceanu


Frumos trup alb impur

în umbroasa dumbravă-ntins-a păcatului

Mătăsos înger al meu vis înşelător

cu amăgirea aripă de umbră

pe umărul ispititor


Pe sânul tău înfiorată rotunzime

lumina de-aur a acestui cer expiră

Bătaia inimii-n secret dorinţe cheamă

şi arzătoare buze-n carne pun

amare viorii aureole


Umbră adâncă A muri Abandonare

Obscură peşteră a timpului Cădere

Aripă şi prăpastie Rănită inimă

Orb sufletul în tine se scufundă


Frântă e viaţa Nu e drum de-ntoarcere

Dă-mi mâna înger al pierzării

Voi trece podurile sfărâmate ale paradisului



Acolo-ntre ruine negru înalt

porticul morţii aşteaptă în abisuri.

Căinţă - Alexandru Busuioceanu


Totul Spiritul cere totul

Coboară iar lumină-a mea

Libertate scumpă Înger crud

Înţelepciune Chemare Dor

care-ai ştiut să-aprinzi

în trandafirişul zilelor nopţilor

floarea-arzătoare-a sângelui

a sufletului meu nemuritor


Coboară şi consolează-mă

de ce-am pierdut în viaţă

de ce n-am ştiut să câştig

n-am ştiut să câştig

în numele tău în spiritul meu

*

Şi-acum că vă aflaţi la capăt

oameni ca şi copiii, şi tot speraţi

în voi veghează şi­-acum o lumină

Ce stea rămâne oare în memorie

ce stea în nimbul ei ca un miracol?

A nu fi - Alexandru Busuioceanu


Te doare să priveşti te doare?

Azurul ca un sânge îţi apasă pleoapele

Ca un cuţit gândul îţi sfâşie sufletul

Lasă-l să te sfâşie lasă-l

Nu va cunoaşte nimeni secretul

Închide ochii asupra acestui arbore-n lacrimă

Ai la picioarele tale drumul Acest curcubeu

Singurătate singurătate şi-uimire

Pune piciorul Urcă Urcă


Pe-acelaşi drum coborât

bulgăre de lumină

când veneai fraged de aurorele tale!