Lanţuri de aur la ceasul înserării
Uneori
serile coboară ca o mască de eter peste durerile lumii.
Şi nici un pătrat de asfalt
nu-şi mai aminteşte urma pasului tău.
Nici o rază de neon nu mai vrea să ştie strălucirea ta efemeră.
Hotelul se umpluse de o vânzoleală parfumată.
Ochi, foarte mulţi ochi pierduţi în albastrul de sfârşit de lume
al rochiilor tale.
Fâşii de timp – zdrenţe ale memoriei cu care, vai – nu pot
să-mi acopăr trecutul.
În aer
alcoolul aprindea focuri pentru iarna din albul ochilor tăi.
Scrumierele scoteau aburi pe nări.
Fotoliile te fumau în tăcere.
Şi eu – ascuns în conul de umbră al existenţei tale –
o planetă de gheaţă proiectată într-un infinit de oglinzi
paralele.
Câte podoabe pentru o singură călătorie
(sub ferestre, convoaie lungi de trenuri – nesfârşite
lanţuri de aur la ceasul înserării alunecând spre altă lume).
Aici, tu, cea visată de zei, eşti în sfârşit singură.
Peste umăr, becul orb din tavan îţi citeşte gândurile.
Străzile unui oraş adormit se spală pe mâini; n-au văzut nimic.
De-acum ultima civilizaţie
înfloreşte la mii de kilometri în fastul umil al veacului.
Şi eu – ascuns în conul de umbră al existenţei tale, aşteptând
să pot visa în sfârşit la pacea din albul dinţilor tăi.
Uneori, când nici un pătrat de asfalt
nu-şi mai aminteşte urma pasului tău şi serile
coboară
ca o mască de eter peste durerile lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează