Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână
ca să mă scape de singurătate
(asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează
la staţia de benzină),
şi cu toate astea ne simţeam cu toţii
ca într-un ascensor oprit între etaje
(într-o vreme ne îndeletniceam cu cercetarea duhurilor)
şi singuri, apăsând,
apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele
izbindu-ne de pereţi ca fluturii, noaptea, de lună.
Viaţa îşi continua cursul normal
într-o tăcere întreruptă numai
de zgomotul cocoşilor de tinichea
răsuciţi de vânt pe acoperişuri.
Mai erau sălile de dans învăluindu-ne cu o presimţire
de iarnă
(şi fetele din colţul străzii, ascuţite
ca nişte trâmbiţe de aramă: tu tutu tu tu tutu tu…).
Nici un anotimp, doar acesta
(apăsând, apăsând pe butoane,
izbindu-ne de pereţi),
nici o altă linişte, doar a mea.
Apoi veniţi voi, încăperi prea înguste
pentru a fi bântuite de stafii,
acoperiţi-mă,
voi, urşi polari, fantasme, veniţi şi adăpostiţi-mă de vocea
cu care îmi strig tăcerea pe nume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează