O, iartă-mi Te rog - Traian Dorz

O, iartă-mi Te rog Doamne atîtea rugăciuni

prin care-Ți cer doar pîine și pază și minuni,

căci am făcut adesea din Tine robul meu

nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.

În loc să vreau eu Doamne să fie voia Ta

Îți cer și-Ți cer întruna să faci Tu voia mea,

Îți cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiți ce vreai

ci să-mi slujești în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...

gîndindu-mă că dacă Îți cînt și Te slăvesc

am drept să-Ți cer întruna să-mi faci tot ce doresc...

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga

și-nvață-mă ca altfel să stau în fața Ta

nu tot cerîndu-Ți Ție să fii Tu robul meu

ci Tu cerîndu-mi mie, iar robul să fiu eu.

Să înțeleg că felul cel bun de-a mă ruga

e să doresc ca-n toate să fie voia Ta.

Mitul oglinzii - Daniel Turcea

oriunde, oricât de departe, 

Acolo

Clopotul golului şi hypnotizând

cea mai frumoasă femeie desface cadavre ca sarea

deşertului

cel mai frumos bărbat

urca aerul ca pe o moscheie 

Acolo

Fiinţa eterică

fără 

Sex 

Dar luându-l pe cel opus mistuitoare oaza şi totul se topeşte-n pletele ei om lup

părăsiţi-vă trupul. 

El arde şi digeră sufletul părăsiţi-vă sufletul. 

El arde şi mistuie trupul în fiecare dintre voi sunt 

Aceste 2 fiinţe fără

chiar şi craniul e numai trup

chiar  şi el naşte fiinţe

mare

pentru care cerul cristalin e mai dur

decat nămolosul labirint pentru cârtiţe

Hi 

Hi

cine alunecă cine alunecă

coastele calpa plăcere

a atingerii femeii de fum

totul e-n tropice. 

Si-atat de frumoasă otrava

luxiirii luxurii zapada

e un dans de lunatec şaman

aflaţi

e afară străinul

fără cal, daţi-i drumul şi blând

străinul avea dinamita

sora mea sfârtecată plângând

sunt oglinzi oriunde. 

Si stelele

din locul unde dispar

se refac în oglinzi de plăcere

Universul acesta e par.

Tu 

lasă, dacă nu iubeşti

cuvintele să-ngheţe nerostite

chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă

oricine ai fi, eşti nepreţuit

o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,

îndumnezeind

a deschis cerurile pînă la ultima suflare

ca tu să primeşti în potirul

inimii tale - cum cerul

nu poate cuprinde, nici spune

ca tu să înveţi să nu mai

mori, niciodată

(din vol. "Epifania" - 1982)

Nucul - Șt. O. Iosif

Acelaşi loc iubit umbreşti

Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi,

Nuc falnic, strajă din poveşti,

Deasupra casei părinteşti

Aceleaşi crengi întinzi..

De veacuri fruntea nu ţi-o temi,

Ţii piept când vin furtuni năval

O, de-ai putea să mai rechemi

La poala ta şi-acele vremi

De trai patriarhal!.

Acel şirag de mândre veri

De cari mi-aduc aminte-abia

Asemeni unor dragi păreri

Ce-au legănat în mângâieri

Copilăria mea..

O, de-ai putea să mai aduni

Alaiul de copii vioi

Ce-n horă se-nvârteau nebuni

Şi toamna făureau cununi

Din veştedele-ţi foi!.

Dar unde-s copii din pridvor 

Şi unde-s râsetele lor?..

Potecile-au rămas pustii

Şi-i năpădit de bălării

Pustiul din pridvor..

De mult s-au risipit şi-acei

Bătrâni ce-n umbră ţi-au stătut

La sfaturi cu părinţii mei,

Şi frunza ce-o călcară ei

Ţărână s-a făcut!.

Străjer măreţ, mai ţi-aminteşti?..

Tu singur, încă neînfrânt,

De-amar de ani adăposteşti

Ruina casei părinteşti

Pe care azi o cânt!

Lumea îmi părea o cifră - Mihai Eminescu

Lumea îmi părea o cifră, oamenii imi păreau morți,

Măști, ce râd după comandă, cari ies de după porți

Și dispar păpuși măiestre, ce că sunt nici că nu știu

Și-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;

Mă zbăteam dorind viață, cu ce sete eu cătam

Precum cel ce se îneaca se acață de-orice ram.

Dibuit-am în științe, în maxime, -n poezie,

Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.

N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc

Până când... blestăm momentul... pân ce-a fost să te-ntâlnesc.

Oare sunt eu tot același? Singur nu mai mă-nțeleg:

De clipirea genei tale putui viața mea s-o leg.

Eram mândru, înjosirea, ba sclavia mă înveți:

Mă disprețuiesc pe mine... ce mai are astăzi preț?

Îmi părea că împărații sunt pe lume un nimic

Căci ei nu țineau în mână degetul tău dulce, mic,

Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult,

Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?

Toate existau sub soare, pentru că exiști și tu.

Pânza bărcii - Flavia Buref

E-o naframa frematand, panza barcilor

E-o naframa, lumea viselor chemand

Fir de soare, fir de stea, albul i-am tesut

Ea-nfloreste din lumina, ca si dragostea

Panza barcile poarta in zbor

Marea rade, nu-i niciun nor

Pentru prima data, cuvinte nu ne trebuie

Panza barcile poarta in zbor

Rade cerul, nu-i niciun nor

Ne e drumul cantec, un cantec de dragoste. 

Panza alba-a barcilor scrie peste zari

O poveste de speranta si de dor

Fir de soare, fir de stea, albul i-am tesut

Ea-nfloreste din lumina ca si dragostea. 

Panza barcile poarta in zbor

Marea rade, nu-i niciun nor

Inima vorbeste, si-o ascultam privindu-ne.

Panza barcile poarta in zbor

Rade cerul, nu-i niciun nor

Drumul ne e cantec, un cantec de dragoste. 

Panza barcile poarta in zbor

Marea rade, nu-i niciun nor

Inima vorbeste, si-o ascultam privindu-ne

Panza barcile poarta in zbor

Rade cerul, nu-i niciun nor

Drumul ne e cantec, un cantec de dragoste. 

Panza barcile poarta in zbor

Marea rade, nu-i niciun nor

Inima vorbeste, si-o ascultam privindu-ne.

1973

Da, recunosc - Flavia Buref

De la un timp tu ma intrebi nelinistit

Ce vis a chemat in surasul meu lumina

Si mi-a lasat senin in priviri,

Ce taina ascunde azi inima

Pe cine astept, pentru cine atatea flori

Si zi dupa zi rasul meu se cuvine

Dar orice ar fi

Nu-mi ceri altceva

Doar un raspuns ai vrea.

Da recunosc ziua incep surazand

Si-o primavera m-a inconjoara

Da recunaosc ma indeama sa cant

Intaia oara dragostea.

Da recunosc ziua incep surazand

Dar ochii maei surad spre tine

Da nu integi ca ma indeamna sa cant

Doar pentru tine inima.

Da m-am schimbat

E adevarat

Dar vina-i doar a ta.

1984

Cântec fără nume - Flavia Buref

E cu noi din clipa dintâi

Acest murmur al focului

Însoţindune in drumul greu

Spre soare…

Acest murmur a prins cuvânt

De făclie vânt înfruntînd

Neînvinsă arde

În fiecare…

Deşi sună abia auzit

Galsul lui o lume a înflorit,

Fără el e noapte iar,

Fără el pustiul doar

S-ar întinde la nesfârșit!

Cântec fără nume,

Praf de stea, te-am uitat,

Cântec viu, bătaia inimii,

Doar ţie-n lume

Nici un nume

Nu ţi-am dat.

Cântec fără nume,

Inimă, doar cântul tău

L-am lăsat!

Fericită-i mama ascultînd,

Acest murmur dulce bătând,

Bucurii din cantul lui adună,

Iar cînd primul dor intilnesti

Şi-n tăcere te rătăceşti

Te iubesc va ştii numai el

Să spună.

Deşi sună abia auzit

Din el orice cant a înflorit,

El înseamnă lumea-nflori,

El înseamnă a deveni

El e lumina ce a rodït!

Cântec fără nume,

Praf de stea, te-am uitat,

Cântec viu, bătaia inimii,

Doar ţie-n lume

Nici un nume

Nu ţi-am dat.

Cântec fără nume,

Inimă, doar cantul tău

L-am lăsat!

1978

Flavia Buref - Biografie

 Flavia Adriana Buref (n. 29 noiembrie 1934, Craiova – d. 18 decembrie 2016, București) a fost o actriță de film, scenaristă, poetă și realizatoare de emisiuni de televiziune.

Provenită dintr-o familie de aromâni refugiați în România din Bitola (astăzi regiune din Macedonia de Nord) a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale din București în 1956, având colegi pe: Amza Pelea, Draga Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, George Constantin și Mircea Albulescu.

A debutat în filmul Dincolo de brazi (1957), în regia lui Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Din 1974 a scris texte de muzică ușoară, romane, versuri, cărți pentru copii. A scris textele pentru cântecele din filmele Mama (1977) și Eu, tu și Ovidiu (1978). A realizat peste 300 de emisiuni de televiziune și a scris multe scenarii pentru Teatrul Național Radiofonic.

Filme în care a jucat

Dincolo de brazi , 1957.

Setea (1961.

A fost prietenul meu , 1961.

Camera albă (1964)

Doi băieți ca pâinea caldă, 1965.

Procesul alb, 1965.

Tatăl risipitor, 1974.

Nu filmăm să ne amuzăm, 1975.

Scenaristă

Taina jocului de cubur, 1990.

Premii

Premiul Ojo de la Umanidad (română Ochiul Umanității) la cel de-al 4-lea festival internațional de film din Argentina, 1964.

Sonet 11 - George Țărnea

Nu aşteptaţi poetul cu braţele deschise,

Dar nici cu vorbe grele nu-l alungaţi din gând,

De vreme ce prin versuri, făptura sa, oricând,

Găseşte câte-o cale să vă pătrundă-n vise.

Nu-l socotiţi nevolnic dacă-l vedeţi plângând,

Dar nici nu-i cereţi preţul cuvintelor ucise,

De vreme ce poetul nu-ncape-n legi precise

Ducând povara lumii cu trupul său plăpând.

El singur şi nu altul se-ncumetă să moară

Cu fiecare frunză, cu fiecare stea,

Şi-apoi, din sânul nopţii, pe boltă să răsară,

De parcă nici la moarte poetul n-ar putea

Să-şi afle împăcarea şi rândul, ca la moară,

Fiindu-i dat blestemul niciunde să nu stea.

Din volumul „Anuar", Editura Eminescu 1989

Sonet G - George Tei

Gata cu teama, visele aşteaptă!

Galbene umbre lunecă  spre zare. 

Găsindu-mi locul lângă cel ce n-are,

Grăbitu-m-am să urc treaptă cu treaptă...

Graiuri străbune, pajişti sub ninsoare,

Greşeli trecute către noi se-ndreaptă;

Gestante rime încă mai aşteaptă

Gândul solemn lăsat unde nu doare

Gestul deschis din nou spre erezie.

Grafii ascunse într-un text incită 

Geometrii ascunse într-o ie. 

Grupate-n anotimpuri, se agită

Grefele toate puse-n poezie.

Greşit-am drumul, lumea rătăcită...

Sonet L - George Tei

Lasă-mă, iubito, să-ţi mai spun "mă iartă",

Lacrimile tale au lovit mai crunt!

Limpezindu-i umbra celui care sunt

Lunec către tine, dar nu ştiu, pe hartă,

Lespedea sub care voi cădea cărunt...

Luminează noaptea, caută o soartă 

Lacunară astăzi... Anii mei îmi ceartă

Liniştita viaţă, dar nu am mărunt

Literelor slabe să le pun atele.

Lipsurile filei îmi umbreşte cântul,

Libertatea cere drumul către stele,

La un semn de carte caut necuvântul,

Las lumini aprinse să ajungi la ele;

Limpede izvorul, negru, greu pământul...

Idee - Tei George

Nu mă cobor în drumurile voastre,

Sunt mai sărac, dar vă privesc de sus

Cum se rotesc luminile albastre

Şi mi se-ntinde mâna lui Iisus.

Îmi pare că de-aici mă văd mai bine

Cum, înecat în mările amare,

Revin să îmi îngrop întâia rană,

Ultim impuls căzut spre înserare.

Şi nostalgii din vremile cu lună

Mă trec peste acele nopţi târzii

În care îmi rupeam câte o strună 

Când aplecarea nopţii către zi

Îmi deschidea ideile fugare

C-un ultim vis lăsat ca amanet.

Din tot ce am trecut peste mirare 

Mi-a mai rămas un ultim, fals, sonet.

Dar nu mă sperii... Tainele pe care 

Le ştie lumea toată, nu Destinul, 

Mi se încurcă într-o întrebare, 

Intrând pe poarta nopţii, mărind chinul...

Redevenind poetul de-altă dată

Cobor câte o treaptă să-mi  revin

Şi mă întreb: nu este prea ciudată

Ideea asta rătăcită-n vin?

Pasărea de foc - Tei George

Din asfinţit se naşte o pasăre de foc

Şi mă înalţ de-acuma şi, parcă, mă sufoc

Şi se întoarce roata cu liniştea în sus

Şi simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus

Mă las rotit spre dealuri..., spre vale niciodat',

De când mă ştiu primit-am, dar şi mai mult am dat

Din viaţa mea, atâta cât pot să vă mai las -

Şi amintiri şi temeri şi, poate, înc-un glas...

Oceane de cuvinte s-au ridicat, dar pier

Topite sub omătul unui postum Prier,

Că multe dintre ele, gândite la pahar

S-au rătăcit în gândul acelor fără Har 

Şi trec pe lângă alte asemenea poveri

Uitând că ochii lumii sunt, încă, prea severi

Şi las să treacă umbra aceluiaşi apus, 

Să uit că, într-o vreme, destinul m-a supus...

Dar simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus

Şi se întoarce roata cu liniştea în sus,

Şi mă înalţ de-acuma şi, parcă, mă sufoc;

Din asfinţit se naşte o pasăre de foc...

Ispită - George Tei

Nu-i voi mai spune lumii că nu-mi pasă,

Ideile îmi cern cât mă pricep;

Cred că sublimul nu trece pe-acasă,

Odată l-am chemat să-i fac un cep.

Las câte gânduri nu pot să mă prindă.

E tot ce pot să fac și nu-mi răstorn 

Tăcerile pe fruntea aburindă,

Alunecând pe-un ipotetic horn...

Păzesc destine, rătăcesc prin vise,

Iubesc tot ce un altul nu mai vrea.

Noptatece iubiri au porţi deschise,

Trăiesc şi mor de-atuncea, pentru Ea...

Ispită e în fiecare seară -

Las nemurirea ei pe-un colţ de stea;

Inimi rănite vin mereu să-mi ceară

Emoţiile şi, apoi, să stea...

Prietenilor mei - George Tei

Sunt solidar cu mine însumi

Vă înţeleg şi vă admir,

Dar drumurile mele toate

Mă fac să cred că sunt emir

Al versului şi al tristeţii

Căzute dintr-un cer senin...

Chiar azi mă-ntorc şi vă asigur

Că nu e ceas să nu mă-nchin,

Dar nu o fac cum îmi spun "alţii",

Vă spun că sunt un solitar.

Între credinţă şi dreptate

Mă las în voia unui Har

Impuls de viaţă şi răbdare,

Ştiind că va veni o zi

În care altă ironie 

Sub pasul vostru veţi trezi. 

Sunteţi mai paşnici decât mine, 

Mai ştiu că nu sunteţi inculţi...

Eu voi trăi cum simt că merit,

Nu cum îmi prevestesc cei mulţi..

De-acum mă las în voia Karmei,

Îmi las şi inima stindard.

La poarta voastră milenară

Mă recompun din nou să ard...