Nu mă cobor în drumurile voastre,
Sunt mai sărac, dar vă privesc de sus
Cum se rotesc luminile albastre
Şi mi se-ntinde mâna lui Iisus.
Îmi pare că de-aici mă văd mai bine
Cum, înecat în mările amare,
Revin să îmi îngrop întâia rană,
Ultim impuls căzut spre înserare.
Şi nostalgii din vremile cu lună
Mă trec peste acele nopţi târzii
În care îmi rupeam câte o strună
Când aplecarea nopţii către zi
Îmi deschidea ideile fugare
C-un ultim vis lăsat ca amanet.
Din tot ce am trecut peste mirare
Mi-a mai rămas un ultim, fals, sonet.
Dar nu mă sperii... Tainele pe care
Le ştie lumea toată, nu Destinul,
Mi se încurcă într-o întrebare,
Intrând pe poarta nopţii, mărind chinul...
Redevenind poetul de-altă dată
Cobor câte o treaptă să-mi revin
Şi mă întreb: nu este prea ciudată
Ideea asta rătăcită-n vin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează