Nu-i voi mai spune lumii că nu-mi pasă,
Ideile îmi cern cât mă pricep;
Cred că sublimul nu trece pe-acasă,
Odată l-am chemat să-i fac un cep.
Las câte gânduri nu pot să mă prindă.
E tot ce pot să fac și nu-mi răstorn
Tăcerile pe fruntea aburindă,
Alunecând pe-un ipotetic horn...
Păzesc destine, rătăcesc prin vise,
Iubesc tot ce un altul nu mai vrea.
Noptatece iubiri au porţi deschise,
Trăiesc şi mor de-atuncea, pentru Ea...
Ispită e în fiecare seară -
Las nemurirea ei pe-un colţ de stea;
Inimi rănite vin mereu să-mi ceară
Emoţiile şi, apoi, să stea...

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează