Powered By Blogger

4 iul. 2019

Străzi bucureștene - Victor Eftimiu



















Și popa Taru, și popa Nan și Tase
și popa Rusu, Chițu, deopotrivă,
cu maldăre de prescură și colivă
slujit-au nunți, botezuri, parastase.

I-a nemurit cetatea în arhivă,
din loc în loc, în câte-un colț, pe case,
și numele în urbe le rămase
păstrat de providența milostivă.

Dar cine-au fost? Pe unde li-i cenușa?
În care vremi umblau cu căldărușa?
Nu le mai știm nici fețele, nici graiul.

Plecați de pe meleaguri pământene
îi cântă străzile bucureștene
și popa Petre le deschise raiul.

(În imagine Ateneul Român, tuș pe hârtie de Doru Cristian Deliu)

Balada omului care n'a ajuns nimic din ce-a vrut să fie - Ștefan Baciu



















Ași fi vrut să fiu un piccol în Tahiti
căutător de perle negre undeva în Bali
în Samoa să pazesc tăcerile clipitei
în Florida să scutur portocalii.

Ași fi vrut să fiu acrobat în Filipine
sau cowboy în insulele Mariane
în Bolivia aur ași fi vrut să caut în mine
cormorani sub albe ceruri pakistane.

Ași fi vrut să cânt în Tucuman milonga
să conduc un taxi în Santiago vara
să dansez în baruri la Macuto conga
sau în Tenerife să-mi instrun ghitara.

Ași fi vrut să fiu birtaș în Turnu Măgurele
flașnetar de port uitat în Călărași
ași fi vrut să fiu un lustragiu de stele
profesor de canto în liceu la Iași.

Ași fi vrut să fiu notar în Făgăraș
marinar pe-o barcă albă la Roscoff
vânzător de ziare'n piață la Mediaș
negustor de mure'n piață la Brașov.

N’am ajuns nimica din ce-am vrut să fiu
nici campion de rugby, vatman sau birjar
bate-un vânt din Kona, plouă și-i târziu
mătur praful lunii singur într’un far.

Café de la paix - Ștefan Baciu




















Păianjeni grași atârnă de perete
și-s halbele de praf și lacrimi pline
mari lipitori se cațără pe ghete
liliecii chițăie în violine.

Schelete șed pe scaune și fotolii
și Stan Palanka scuipă șpriț cu sânge
pe mese 'ntinse sunt lintolii
un piccol lângă casă plânge.

Guzgani adorm în baterii
și în cafele muște mor cu mia
guri fără dinți îndrugă poezii
pe Cale gâzii-aprind făclia.

apoi pornește cafeneaua toată
în ritm lent spre cimitir pe deal
prin ploi, prin ger, prin noapte și prin zloată
și Moartea'nchide ușa: "Tal! "

II -

Un pahar cu lapte s'a prefăcut
în foaia de hârtie
pe care îngerul Malagambist
îmi dictează poemul acesta
din trecut
într’o cafenea
care nu mai există
decât în amintirea mea;
toți clienții au plecat
la pensie, în spitale, la cimitir, la Canal
numai mesele șoșotesc
numai scaunele mișcă
urechile de pluș
ca niște câini de vânătoare obosiți
"Chelner, chelner", am început să strig
și dintr'o dată a venit
pe-o, tavă purtată de alizee
cafea cu șoapte.

Orient - Ștefan Baciu














Sarailii și baclavale, bragagii
tone de halviță și susan
narghilele și halva și gingirlii
bărbi cu pașalâc și lung caftan.

Trec iavaș-iavaș înspre harem cadâne
pașa trage cu nădejde din ciubuc
plin de ură, cu priviri păgâne
potrivindu-și laba groasă în papuc.

Corăbioare, bigi-bigi, musaca
pungi cu galbeni (aferim!) bacșiș
vine’n taină singur Vodă la cafea
vocea pașei taie ca un vârf de șiș.

Doctorul Voiculescu - Ștefan Baciu




















(Așa cum l-am văzut într’o zi
de iarnă pe cheiul Dâmboviței)

Sfântul Vasile vine din Buzău
din „Țara Zimbrului" pe strada sgomotoasă
toiag de aur, frunte de Rarău
în dimineața umedă, cețoasă.

cuvânt de sticlă, fin și străveziu
tăceri adânci de amforă romană
miroase-orașu-a baltă și rachiu
dar sfântul picură ulei pe rană.

aduce vești ascunse în desagă
de la Shakespeare și de la Sântul Ion
întrezăresc făptura lui întreagă
și-mi pare că se 'nalță pe amvon.

Treceam printre vii - Ștefan Baciu




















Anei Maria

Azi nu mai stau la pândă balaurii în vie,
Putem să mergem singuri şi struguri să culegem.
O să privim cum seara pe câmpuri întârzie
Şi prea marea tăcere noi n-o s-o înţelegem.

Noi amândoi vom trece, strivind pe sub călcâie
Pământul care-o plânge cu primii pitpalaci,
Când unii dintre struguri au miros de tămâie
Ne-om agăţa bereta de fragezii haraci.

Pe ariile-arate un bou răneşte seara
Şi nucile, de-acuma, uşor vor da în pârg
Şi sufletul ne doare că se sfârşeşte vara,
Vom merge noi cu ele, curând de tot, în târg.

Tu plângi, zărind o frunză murind sub filoxeră
Şi plânsul tău îmi pare un cântec de demult,
Îţi prind o floare mică, în piept, la butonieră
Şi inima îţi bate, tristeţea ţi-o ascult.

Un cântec, ca o apă, din vale ne inundă,
Putem să-ntoarcem calea şi să pornim spre sat;
Răcoarea peste frunze se lasă ca o undă
Sau ca o mână bună. Acum s-a înnoptat.

Pe drumul către casă, mai bine să tăcem
Şi pentru rodul viei să ne rugăm în gând
Şi vinul vechi din sticle să mergem şi să-l bem,
Ca toată amintirea s-o auzim plângând.

Despre Artist - Goethe














Artistul se află liber în spirit, deasupra naturii şi o poate trata conform scopurilor lui mai înalte... el este în acelaşi timp stăpânul şi sclavul ei. Este sclavul ei, întrucât e nevoit să lucreze cu mijloace terestre pentru a fi înţeles. Este însă sclavul ei, întrucât supune aceste mijloace terestre unor intenţii de ordin superior, făcându-le utile acestora. Artistul doreşte să se adreseze lumii printr-un "întreg": un asemenea întreg însă nu-l poate găsi în natură, ci este rodul propriului său spirit sau, dacă vreţi, al suflului unei inspirate respiraţii divine.

Lecția de muzică - Pierre Auguste Renoir


Ulciorul - Omar Khayyam



















Rămâi să mai sorbim o cupă la hanul vechi de pe coclauri,
Căci pentru vin si pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără de-alinare,
Cu vinul negru de la hanul din valea umbrelor fugare.

Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care bei înfrigurată,
E făurit din taina sfântă, din taina unui trup de fată?
L-a făurit cândva olarul, cel inspirat de duhul rău,
Din taina unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău.

Înmiresmează-te, frumoaso, ca pe-un altar cu mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru cât lumea-i plină de vedenii.
Acum cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii
Căci mâine în zadar vei bate la porţi de suflete pustii.

Iubeşte-mă acum, căci anii la suferinţi vor pune frâuri,
Şi zilele vieţii noastre se duc, ca frunzele pe râuri.
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior, din care vor bea drumeţii pe la hanuri.

Testamentul lui Eugen Ionescu


















Un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană „Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui Eugen Ionescu survenită în anul 1994.

Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.

Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda
faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine,
moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
„Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu are mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care i le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.

2 iul. 2019

Rugăciune - Vasile Militaru




















Mărire Ţie, Doamne Sfinte,
Că mi-ai dat viaţă o comoară
Mi-ai dat lumină, mi-ai dat minte
Şi toate câte mă-nconjoară.

Să fiu mereu iubit de Tine
Eu voi munci din răsputere,
Mereu voi face numai bine
Şi voi fi numai mângâiere.

Voi înflori prin fapte bune
Aşa cum înfloreşte mărul
Şi-n toată vorba mea voi spune
De-a pururi numai adevărul.

Cu toţi copiii voi fi frate
Şi nu voi şti ce este ura
Spre clevetiri şi nedreptate
Eu, Doamne, n-oi deschide gura.

Flămândului s-astâmpăr chinul
Voi frânge pâinea mea în două
Voi fi curat precum e crinul
Scăldat în boabele de rouă.

Cu milă inima-mi va bate
Şi voi iubi cu milă sfântă
Pe orişicare vietate
Ce-n lumea asta nu cuvântă.

Aşa mă leg, cu dor fierbinte,
Să-mi fie fapta şi cuvântul
Şi-aşa ajută-mi, Doamne Sfinte,
Cum îmi voi ţine legământul.

Săracul - Eugenia Indreica Damian














Dac-aș avea un suflet cât un munte,
Cu piscurile niciodată goale,
Îngenuncheat în poarta slavei Tale,
Ca să m-atingă mâna Ta pe frunte,

Eu l-aș urca de fiecare dată,
La răsăritul marilor dureri
Și turmele de zile fără cer
Le-aș odihni-n poiana lui curată.

Aș pune-n viața rece și deșartă
Lumina care nu pot s-o găsesc
Și când aș ști să iert și să iubesc,
Aș coborî în lumea mea de piatră.

Richard-Inimă de leu - Radu Gyr


















Iubeai o fată de zăpadă
Şi numele-i scriai mereu
pe-un pentagon, pe-un minereu,
pe cărţi demult uitate-n ladă.

Eu, pe pupitrul din liceu,
schimbam compasul meu în spadă
Şi rătăceam în cruciadă cu
Richard-Inimă de Leu.

Colega, cine să ne creadă
c-am ars cândva un curcubeu?
Tu eşti un domn solemn şi greu,
cu pasul obosit pe stradă,

Iar eu... dar oare mai sunt eu?
Râd de spada mea schiloadă
Şi nu mai plec în cruciadă
cu Richard-Inimă de Leu.

Iubeai o fată de zăpadă
Iar eu schimbam compasu-n spadă
Şi rătăceam în cruciadă cu
Richard-Inimă de Leu.

Rugăciune - Andrei Ciurunga













Luminând feerică
inima-i biserică.

Gândul mi se reazimă
în potir şi-n azimă.

Între umeri crucile
risipesc nălucile.

Calde ca velinţele
mă-nvelesc credinţele.

Somnul vise-nşiruie,
liniştea ne miruie.

Doamne-al închisorilor,
dă-ne mila zorilor.

1 iul. 2019

Repetabila povară - Adrian Păunescu


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi, 

astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi. 


Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

de atâţia copii şi de-atât nenoroc

niște cruci, încă vii, respirând tot mai greu, 

sunt părinţii aceştia ce oftează mereu. 


Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei, 

care ştiu dureros ce e suta de lei. 

De sunt tineri sau nu, după actele lor, 

nu contează deloc, ei albiră de dor.


Să le fie copilul c-o treaptă mai domn, 

câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn! 

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla, 

eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.


Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni

fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor, 

dacă nu au murit trişti în casele lor...


Între ei şi copii e-o prăsilă de câini, 

și e umbra de plumb a preazilnicei pâini. 

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând, 

mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.


Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

nu copil de părinţi, ci părinte de fii. 

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns

însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.


Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii? 

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii, 

umiliți de nevoi şi cu capul plecat, 

într-un biet orăşel, într-o zare de sat, 


Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi

sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi, 

și ca nişte stafii, ies arare la porţi

despre noi povestind, ca de moşii lor morţi. 


Cine are părinţi, încă nu e pierdut, 

Cine are părinţi are încă trecut. 

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci, 

unde-avem şi noi înșine ai noştri copii.


Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi, 

și în genere sunt şi niţel pisălogi. 

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici, 

ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,


Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, 

te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital. 

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot, 

mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?


Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

și se uită la tine ca şi când te-ar ruga... 

mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

pe conştiinţă povara acestui apus.


Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer, 

se vor împuțina cei ce n-au şi ne cer. 

Iar când vom începe şi noi a simţi

că povară suntem, pentru-ai noştri copii,


Şi abia într-un trist şi departe târziu, 

când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu, 

vom pricepe de ce fiii uită curând, 

și nu văd nici un ochi de pe lume plângând,


Şi de ce încă nu e potop pe cuprins, 

deși plouă mereu, deşi pururi a nins, 

deși lumea în care părinţi am ajuns

de-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

La o fântână - Duiliu Zamfirescu














Doarme Roma prin ruine
umplu crinii atmosfera
cu miresme de demult.

Sunători din mandoline
trec, zicându-și „buona sera”.
eu ascult:

Moare cântecul pe cale;
gâlgâitul de chitară
rar și rar îl mai îngână.

A rămas acum pe vale
strajă nopților de vară,
o fântână.

Salve, limpede făptură,
tu, ce-ai pus prin împrejururi
floare albă lângă floare!

Prin scirocco și căldură
numai tu rămas-ai pururi
cântătoare.

(În imagine Fontana del Tritone, Roma)

Frunzele și rădăcina - Alecu Donici




















Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:

- Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.

Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.

Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.

Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.

- Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
- Frunzelor le zise un glas din pământ
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?

- Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.

- Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.

Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:

Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

Contimpuranilor mei - Ion Luca Caragiale












Fără de graiuri gure și ochi făr' de priviri,
făr’ de mișcare forme, și încă, vai! Ce este
mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste
făr’de gândiri și inimi lipsite de simțiri!
Așa ne pomenirăm, deodată, fără veste,
trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Ființe fără ființă, trecem peste
pocistul vis al unei smintite-nchipuiri
în vreme de-njosire, în tină și din tină,
ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
zadarnic ne născurăm și făr' să trebuim!
Păsemne-așa ne scrise pustia de ursită:
păcum ne fuse vremea meschină ș-umilită,
meschini și mediocri să fim și să murim!