Frunzele și rădăcina - Alecu Donici

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănţuiau
Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:

- Dulce e viaţa frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,
Lumea înverzesc
Şi o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,
Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-şi dă.

Mândre fetişoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;
Şi cel păstoraş
Le cântă de jale-n al său fluieraş.

Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfăţat
Şi ne-a tot cântat.

Apoi când românul doina hăuleşte,
El pe frunză verde întâi o numeşte;
Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi
Şi ne dezmierdaţi.

- Dar spre neuitare,
Nu se cade oare
- Frunzelor le zise un glas din pământ
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?

- Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,
De ciudă plesnind.

- Rădăcina face arborul să crească
Şi peste tot anul frunză să renască
Le răspunse ea.
În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.

Să ţineţi dar minte
Aceste cuvinte:

Viaţa vegetală,
Viaţa socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.