Ai rămas căsuța mea, tăcută,
Încălzită doar de-o amintire;
Dușumeaua de cuvinte mută,
Suferă din lipsă de iubire.
Pe icoana atârnată-n dungă,
Lacrima de Christ e troienită;
Mâna mamei praful nu-l alungă,
Că-n sfârșit și dânsa-i odihnită.
La fereastra dinspre râu suspină
O perdea desprinsă de veșminte;
Ea în suflet îmi cernea lumină
Când îmi încolțeau doi ochi în minte.
Erau negru fir de întuneric,
Dintr-o noapte-a tinereții zămislit;
Când iubirea intră pe generic,
Te transformă-n Prometeu înlănțuit.
Ai rămas căsuță, tristă ca un dor
Purtându-și povara-n lumea mărginită;
Curtea neuitării plânge sub mohor
Și-un reproș suspină-n cheia ruginită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează