O, suflete-amintește-ți priveliștea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineața-aceea cu molcom cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit,
Își desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se răsfăța la soare
Care-o cocea adânc și liniștit
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit
Și cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori...
Simțind că te înăbuși, ai șovăit deoadată
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care muște grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niște bale groase
De-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite.
Cu legănări de valuri și sfârâit de foale,
Zvâcnind și opintindu-se din greu
Părea că trupul iarăși, umflat de-un suflu moale,
Trăiește înmulțindu-se mereu.
Și-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curgătoare
Sau un grăunte care, necontenit mișcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.
Aproape ștearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schiță ce tânjește
Pe pânză și pe care artistul o reia
Și doar din amintire o sfârșește.
Dar după stânci un câine pândind cu ochi de fiară
Tot mârâia de ciudă c-am venit
În așteptarea clipei când să-și înceapă iară
Ospățul de la care-a fost gonit.
- Și totuși ai să semeni cu-această-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor mei astru și firii mele soare,
Tu, îngerul și pasiunea mea!
Așa vei fi, o! dulce a nurilor crăiasă,
Când, după-mpărtășania de veci,
Ai să te duci sub stratul de flori și iarbă grasă
Să mucezești printre ciolane reci.
Când viermii te vor roade cu sărutări haine,
Atunci, frumoaso, să le spui și lor
Că am păstrat esența și formele divine
Și duhul descompusului amor!
traducerea Alexandru Philippide
