M-am dus să mă-ntâlnesc cu mama,
mâna aspră-a tatei s-o sărut,
ochii bunei să-i șterg cu năframa
unei pulberi negre de pământ.
Am plecat să-i văd pe dușii milei,
lumea petrecută s-o salut din mers,
dintr-un loc cu liniști și-n lumina zilei
să vedeți în asta ultimul demers.
Întunericul va sta de pază între nori,
chipul se va șterge din fotografii,
voi petrece mărginirea în noroi
și voi sta departe de cei vii.
Pașii grei prin tină-am să vi-i ascult,
nu veți ști când trupul îmi va fi strivit,
am trecut prin viață, dar a fost demult,
vouă va rămâne ultimul privit.
Eu am stat la rându-mi lângă crucea veche,
dintr-o poză spartă mă privea un chip,
nu credeam vreodată că duhul pereche
are-n lutul morții vreascuri de nisip.
Astăzi nu-nțelegeți efemera clipă,
nu-i dați importanța hărăzită ei,
faceți din lumină și trăiri risipă,
sunteți vânătorii, nu mai sunteți miei.
Vorbiți de-nviere dar nu știți că moartea
e mai grea ca ora care s-a-ncheiat,
într-o lume rece nu se-ncheie noaptea,
liniștea ascunde ultimul păcat.
Aici n-ai prieteni, nici dușmani nu ai,
e doar întuneric, cât o apăsare,
nu-ți mai trebuie haine, nici averi, nici bani,
ai mai vrea doar raza ultimului soare.
Toate-s inutile în pustia lume
de sub viermuiala clipelor grăbite
vă ofer speranța care nu apune,
ultima sclipire-a lumii prăpădite.
Aici nu am soare ca să stau la umbră,
aici însăși umbra-i singura lumină,
aici toata ziua este grea și sumbră,
nu e dimineață și nici zi senină.
Este doar o vreme ce nu se încheie,
se măsoară-n carnea care se fărâmă,
nu avem căldură de la șeminee,
n-avem nici amiază, nu avem nici lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează