Îmbătați-vă - Charles Bukovski

Trebuie să fii mereu beat. În asta constă totul: asta e singura problemă. Pentru a nu simți oribila povară a Timpului, care vă strivește umerii și va țintuiește cu fața la pământ, trebuie să vă îmbătați fără încetare.
Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătați-vă.
Și dacă uneori pe treptele unui palat, în iarba verde a unui șanț, în singurătatea posomorâtă a camerei voastre, o să va treziți după beția ce s-a risipit pe jumătate sau a dispărut, întrebați vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot de geme, tot ce se rostogolește, tot ce cântă, tot ce vorbește ce oră e, iar vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul vă vor răspunde:
„E ora să vă-mbătați! Pentru a nu mai fi sclavii martirizați ai Timpului, îmbătați-vă; îmbătați-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul”.

Trebuie să fii mereu beat. În asta constă totul: asta e singura problemă. Pentru a nu simți oribila povară a Timpului, care vă strivește umerii și va țintuiește cu fața la pământ, trebuie să vă îmbătați fără încetare.
Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătați-vă.
Și dacă uneori pe treptele unui palat, în iarba verde a unui șanț, în singurătatea posomorâtă a camerei voastre, o să va treziți după beția ce s-a risipit pe jumătate sau a dispărut, întrebați vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot de geme, tot ce se rostogolește, tot ce cântă, tot ce vorbește ce oră e, iar vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul vă vor răspunde:
„E ora să vă-mbătați! Pentru a nu mai fi sclavii martirizați ai Timpului, îmbătați-vă; îmbătați-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul”.

Străzile - Jorge Luis Borges

Străzile din Buenos Aires
au și început să fie măruntaiele sufletului meu.
Nu străzile energice,
supărătoare din pricina grabei și a vacarmului,
ci familiara stradă de cartier
îmblânzită de penumbră și asfințit
și acelea și mai periferice,
văduvite de copaci milostivi
unde căsuțele austere de-abia se aventurează
copleșite de nemuritoare distanțe
și într-o viziune adâncă se pierd
de cer și de câmpie.
Pentru cel care jinduiește să descopere sufletul
toate sunt promisiunea fericirii
căci la adăpostul lor se înfrățesc atâtea vieți
dezmințind schimnicia caselor
iar pe aceste străzi, cu eroică voință de a se amăgi
umblă speranța noastră.
Spre alte puncte cardinale
străzile s-au desfășurat asemeni unor drapele;
o, de-ar flutura aceste drapele
și-n versurile mele stângace.

Tinerețe zi, bătrânețe noapte - Walt Whitman

Tinerețe zgomotoasă, plină de plăceri,
iubitoare. - Tinerețe plină de grație,
putere și vrajă,
știi tu că bătrânețea poate veni după tine
cu tot atâta grație, putere și vrajă?
Tu, zi, care răsuni din plin, strălucitoare,
zi a enormului soare,
plină de lucrări, de ambiții și râs:
Noaptea calcă în urma ta
cu milioane de sori, cu somn,
și întuneric ce întărește și înviorează.

Bărbatul - Magda Isanos

Umplând încăperea și inima toată,

bărbatul veni de-afară, din zloată;
glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduie lepădându-și cojocul.

Parcă-ar fi un ștejar stufos…
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra și-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.

„Tu ești subțire și ageră ca o nuia“,
îmi spunea uneori,
ești plină de ghimpi și flori;
teme-te  de mâna mea, c-ai să mori...

Puterea izvora potolit,
din brațele și pieptul lui dezgolit...

Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană
să-i aflu taina și să-l robesc
visului meu pământesc.

Madrigal răsturnat - Geo Dumitrescu

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!…

Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă -

piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă

bălțile neadânci uscate de vânt.

Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,

ochii mei te păstrează întreagă

și-n cana de lut a inimii mele

murmură sângele tău.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!…

Tot ce era frumos, tot ce era de preț

pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe -

ce-a mai rămas e aproape nimic

și mai puțin încă, ce-a mai rămas,

încet, încet, tot mie-mi rămâne,

căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,

ca vrabia în urma sacului rupt.

Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!…

Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:

te-am jefuit de taine, de idoli,

de flori şi de lacrimi,

iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,

ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta

și lăsându-te stinsă, deșartă,

ca o veștedă crisalidă pustie.

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,

ca o grădină bătută de grindină!…

Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,

te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer -

nimic n-am scăpat printre degete:

toată pulberea ta strălucitoare

e-n mine.

Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,

ți-am oprit-o pe zid, la plecare,

atunci când inima mea, explodând,

te-a spulberat.

Și iată mâinile mele, privește-le:

în palma lor a rămas încrustată

urma genunchilor tăi, așa cum rămâne

pe cojile nucii urma miezului dulce…

Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă

în mine sunt toate comorile tale,

tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește -

piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă

bălţile neadânci uscate de vânturi…

Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,

deschizând fereastra spre luna ce scapătă,

îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:

ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,

fată tristă, fată de gheață.

 Ai să te faci urâtă, fată amară!…

În pribegie - Ion Minulescu

Toamna-mi scutură castanii din grădină şi pe cer
norii strâng de gât pătratul de senin rămas stingher,
iar în vale, furtunoasă, pe subt ţărmul nalt şi drept
trece marea şi mă-ntreabă de ce-ntârzii, ce aştept?...
....................................................................
Era tot o zi de toamnă când plecam întâia oară
să visez sub alte ceruri şi să plâng în altă ţară.
Să-mi aduc aminte, parcă fu mai ieri când am plecat,
nu era la gară nimeni... nimeni nu ştia din sat...

Ce le pasă lor de unul ce se duce când rămân
ceilalți toţi să-şi strângă banii şi iubitele la sân?
Ce le pasă dacă unul dintr-ai lor s-a-nstrăinat
și-o să moară pe-alte drumuri, când femeile din sat.

Sunt ca ei şi-i fac să uite pe cei morţi şi când cei morţi
Nu se mai strecor în taină pe şosea, pe lângă porţi?...
Ce le pasă lor?...
Nici unul dintre cei rămaşi nu poate
să cuprindă necuprinsul ţărmurilor depărtate.

Şi nici poate-a-şi da cu gândul că afar’ de satul lui
mai sunt şi-alte sate-n lume cu femei şi bani destui...
și de-o fi să mă-ntorc iarăşi, iarăşi să mă vază-n sat
n-o să vrea să creadă nimeni că sunt eu - că-i cel plecat;

Nimeni n-o să mă cunoască şi-ochii reci ai tuturor
vor privi-ncruntaţi streinul poposit în satul lor...
du-mă, mare, tu ce-alt’dată m-ai purtat de-atâtea ori
de cu ziuă până-n noapte şi din noapte până-n zori

Şi mi-ai dat să beau otrava dulce-a ducerii-n neştire
și m-ai legănat în visuri, în extaz şi-n nesimţire;
du-mă iar în zarea-n care tu doar poţi să mă mai duci
și mă-ngroapă-n cimitirul fără flori şi fără cruci…

Isus din copilărie - Vasile Voiculescu

Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde în cămăruța goală!
Tu ne mântuiai și ne trimiteai la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.

Și ajungeam la cuiburile noastre prin sate
Înaintea rândunelelor întârziate.
Amurgurile își ardeau în cer rășina
Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii.
Clopotele mâhnite înmormântau lumina
Și lin o coborau amestecându-o-n denii.
Toată săptămâna ți-o închinam numai ție
Și patimilor tale minunate,

Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și tu le birui pe toate.
Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și c-o să te împodobim  cu ele:
Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și prin ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,

Roșia floare a coastei tale însângerate
Și stropii de sânge picurați pe coroană.
Dar dacă zarzării erau înfloriți, făceam jaf,
Și te-năbușeam sub troiane de cununițe
Pe tine și tot alaiul de pe sfântul epitaf,
Iosif, Nicodim, mironosițe
Și Maica Domnului cu mahrama pe cosițe.
Vineri te prohodeam apoi de-a bine.

Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream și noi toți cu tine
Până ce duminica înviam iară:
Tu ca să te urci la cer și să te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci

Și la scrânciobul aninat între copaci.
Mângâietorule încununat în spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii tale.

Doar tu dansezi - Eugenio Montale

Doar tu dansezi în casa goală,
pe muzica ce s-a oprit,
și trupu-ți unduie din poală,
din sânii grei și din buric,

Văzduhul gol se înfioară,
sub pașii rozelor când treci,
și dorurile se răscoală,
sub gura ta cu buze reci,

Eu te-am iubit, ca pe-o regină,
beții de roze și nectar,
când muzica sună în surdină,
printre pereții dați cu var.

Eu te-am iubit, ca pe-o poveste,
de care-acuma am uitat,
de când batut-ai în ferestre,
de când pe ușă ai intrat

Și au rămas doar trandafirii,
să moară leneși în prezent,
sub pașii florilor, când mirii,
își poartă sufletul absent.

După ploaie - Eugenio Montale

Pe nisipul umed apar ideograme
ca gheara de găină. Mă uit în spate
dar nu văd adăposturi sau coteţe de păsări.
Poate-a trecut o raţă obosită, sau poate şchioapă.
N-aş şti să descifrez acel limbaj
chiar dac-aş fi chinez. Ar fi de-ajuns un suflu
de vânt ca să-l şteargă. Nu e adevărat
că Natura e mută. Vorbeşte la întâmplare
şi singura speranţă e să nu se ocupe
prea mult de noi.

Calul troian - Eugenio Montale

Nu era aşa de uşor să locuieşti
în calul troian.
Era înăuntru aşa de strâmt
încât păream sardele în saramură.
Apoi ceilalţi au ieşit, eu am rămas înăuntru,
nesigur asupra regulilor de luptă.

Dar asta o ştiu acum, nu atunci
când am ţinut în rezervă pentru ultimul act,
hotărâtor, cea mai bună parte a forţelor mele.
A fost un act nemărginit, aproape mişcarea
sacramentală a laşilor în pielea unui
patruped care n-a fost construit niciodată.

Lauda timpului nostru - Eugenio Montale

Nu se poate exagera destul

importanţa lumii
(noastre, vreau să spun)
probabil singura
în care se poate ucide
cu artă şi deasemenea crea
opere de artă destinate să trăiască
o întreagă dimineaţă, chiar făcută
din milenii sau mai mult. Nu, nu se poate
preamări îndestul. Numai că
trebuie să ne grăbim căci s-ar putea
să nu fie departe
ceasul în care să se fi umflat
ca-n fabula aceea prea mult broasca.

Din ocean de vise - Mihai Eminescu

Din ocean de vise ferice, strălucitoare
ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare,
cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare
din înstelata mare!

În ocean de visuri din ce în ce pierite,
te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,
cum luna melancolică şi palidă dispare
în înstelata mare.

Pe-a gândurilor câmpuri din ocean de vise,
în sânta mea junie al tău chip îmi surâse,
femeie scumpă mie, cum luna-ncet apare
din înstelata mare!

Odăi visate - Ilarie Voronca

Când trec pe unde furăm iubire prin odăi
Şi umbre de-altădată mă-ntâmpină mă-ncearcă
Un lacăt rugineşte în aer şi e parcă
S-ar auzi un geamăt de dulăi.
Nu mai sunt eu? Sunt altul? Şi haina nu mă-mbracă
Îmi cade de pe umeri. Şi umerii-s văpăi.
Şi pasul regăseşte singur, uitase căi
Gânduri zvâcnesc ca peştii în pescăreasca barcă.

Îmi pipăi tot trecutul şi-l recunosc - armură
Dar nu mai ştiu pe clape să cânt şi nu mai sunt
Insul de vrajă care să-nvie scumpa gură.

Genunchii - două urne - se-apropie de pământ.
Şi umplându-l de argilă ca de o apă pură
Trec tremurând pe-alee prin câte umbre sunt.

Eugenio Montale - Biografie

Eugenio Montale (n. 12 octombrie 1896, Genova, Italia – d. 12 septembrie 1981, Milano, Italia) a fost un poet, prozator, editor și translator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975.

Montale s-a făcut cunoscut ca unul dintre principalii arhitecți ai poeziei italiene moderne a anilor 1920. Este inițiatorul și reprezentantul poeziei ermetice italiene; un liric meditativ abordând motivele simple: peisajul uneori "halucinant", evaziunea, iubirea, timpul mitic, copilăria, aspirația spre libertate dar și dialogul cu istoria recentă. Este considerat unul dintre cei mai importanți poeți italieni moderni alături de Giuseppe Ungaretti și Umberto Saba.

A urmat studii superioare de muzicologie și muzică teatrală în orașul natal. Aceste studii au fost întrerupte de încorporarea ca ofițer de infanterie în timpul primului război mondial. La sfârșitul primului război mondial, Montale și-a împărțit activitatea între poezie și cronica muzicală, colaborând la diverse reviste și publicând în 1925 prima carte de versuri, Ossi de sepia.

În 1928 se stabilește la Florența unde va rămâne până în 1943. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost în Elveția la Lugano, iar din 1948 la Milano, unde ține ani în șir cronica muzicală a ziarului "Corriere della sera".

Moare la 12 septembrie 1981 lăsând în urmă o operă restrânsă cantitativ, doar cinci volume de versuri și două de eseuri, dar impunătoare prin valoarea și particularităților artistice.

Opere

Ossi di seppia (Oase de sepie) (1925)

Le occasioni (Prilejurile) (1939)

Finisterre (Finister) (1943)

Quaderno di traduzioni (1948)

La bufera e altro (Furtuna și altele) (1956)

Farfalla di Dinard(1956)

Xenia (1966)

Auto da fè (1966)

Fuori di casa (1969)

Satura (1971)

Diario del '71 e del '72 (1973)

Sulla poesia (1976)

Quaderno di quattro anni (1977)

Iubire - Geo Dumitrescu

Cineva hotărâse de mult
că oamenii au voie să moară...

Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,
moarte obscură, moarte grea, plină
de înțelesuri și întoarceri...

El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.
Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,
adormit pe un mare zâmbet.
Asupra lui s-au găsit
mai multe bilete de tramvai
de pe traseul 8 orizontal,
o scrisoare nescrisă, din care
s-a putut afla totul,
un  certificat de stare sufletească
pe numele Clementu Ion
și o batistă curată, umedă...

Inima i se oprise, mare,
după ce izbise zadarnic în gratiile
pieptului, încercând să scape.
În ochii larg deschiși, lucea,
în locul vieții, imaginea Ei,
albastră,
căreia o rază de soare
i-adăuga suvițe blonde.

Autoportret la tinerețe - Ion Mureșan

Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile
eu voi pleca cu nebunii pe malurile râului la cules de podbal
eu trebuie să păstrez memoria în afara ordinii
învelind-o în nisipul roșu.

Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile
eu voi locui în podul casei voi bea vinul tare
eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se naște
când numele se izbește deasupre lucrului pe care îl denumește.

Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile
eu voi dansa frumos în vis arătându-mi-se
felinare  umbroase.

Sulamita - Camil Baltazar

În via în care își suie
brațe lungi de vise peste garduri
și cu sânge de ciorchine se stropise,
așteptatu-te-am în smirne și în narduri.

Neagră sunt, o, rege, însă țâțele-amândouă crescute în fierbintele-amarul gust, rotunde-n feciorescul lor olocaust, așteaptă mâinile-ți, ca dimineți de rouă.
Și trupul tău l-aștept cu umbra lungă, trupu-mi, umbra trupului să ți-o ajungă.

Neagră sunt și pulpa mea de smoală,
șoldul, cald caval și umerii lăute; m-aș da ție toată goală, fericită în simțirea coapselor durute.

Neagră sunt, o, rege, însă
nici una din fecioarele podgoriilor din
En-ghadi, tremurând în despletirea dragostei, și plânsă, mai cald și mai nevinovat de tine nu s-o alipi.

Duce-te-oi în casa maicii mele, pat de mușchi ți-oi face, chiparoși și ierbi; te-oi adulmeca în sfiiciune și smerenii grele, cum adulmeci sperioșii cerbi.

Capul tău va odihni pre lângă
gâtul cu șerpi calzi, apoi
s-or închide, leneși, ochii tăi amândoi
între țâța mea dreaptă și țâța mea stângă!

Scumpa mea, te-așază lângă mine - Serghei Esenin

Scumpa mea, te-așază lângă mine
ochi în ochi să ne-ațintim mai mult.
Vreau, sorbind privirile-ți blajine,
viscolul simțirii să-l ascult.

Toamna asta, aurul din fire,
acest păr bălai precum un har,
s-au ivit s-aducă mântuire
neastâmpăratului ștrengar.

Satul l-am lăsat fără zăbavă,
unde-i vara câmpul înflorit.
La oraș, gustând amara slavă,
am vroit s-ajung nenorocit.

Am vroit să pot afund cunoaște
luncile și șipotul încet,
unde lângă cântecul de broaște
eu-mi creșteam ursita de poet.

Și-acolo e toamnă, frunze ninse...
la fereastră teii străjuiesc,
căutând cu brațele întinse
pe acei de care-și amintesc.

Dar de mult ei nu mai sunt pe lume.
Luna rătăcind prin țintirim
ne arată crucile anume,
că și noi la ele-o să venim.

Că și noi cu viețile pierdute
ne vom strămuta sub bălării.
Toate frământările-s făcute
pentru bucuria celor vii.

Scumpa mea, te-așază lângă mine,
ochi în ochi să ne-ațintim mai mult.
Vreau sorbind privirile-ți blajine,
viscolul simțirii să-l ascult.

1923

Nemurirea - Al. O. Teodoreanu

Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate.
Şi mergem toţi spre ele, pe-un drum sau pe alt drum,
cum merg hipnotizate gazelele de fum,
spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate.

Iubire, ură: viaţă. Lumini de chilimbar
iar spintecă văzduhul, pornind din roi de stele,
ce, prăbuşite-n beznă, or fi ducând cu ele
o altă omenire - netrebnic furnicar!

Își mistuie şi sorii fierbintea lor plămadă
și-ngheaţă (asta-i moartea?). Noi ridicăm statui,
ca bronzul să arate, în veci de veci (dar cui?),
că asta-i nemurirea, în haină de paradă.

Şi nici gândim că-n haos îşi va găsi-mplinirea
pământul, când prin spaţii va trece rotocol.
Va fi-nsemnând o clipă şi el o dungă-n gol,
și va muri cu viaţa atunci şi Nemurirea.

Scoicile tritonilor în depărtare - Ion Pillat

Prin care unde
înoţi, sirenă?
Răspunde: unde,
sub ce carenă?

Din scoica mării
dorinţa vie,
pustiul zării
în van învie!

Din stâncă-n stâncă
lovindu-și plânsul,
răsună încă
pierind cu dânsul...

Își strigă marea
pierdută fată;
n-auzi chemarea
înfricoșată?

Răspunde: unde,
sub ce carenă,
prin care unde
înoţi, sirenă?