Umplând încăperea și inima toată,
bărbatul veni de-afară, din zloată;glasul lui mare făcu să se sperie focul.
Suduie lepădându-și cojocul.
Parcă-ar fi un ștejar stufos…
gândii în taină, dar era frumos.
Se supăra și-ndată râdea.
Acum-am să-l fac să nu mai poată pleca.
„Tu ești subțire și ageră ca o nuia“,
îmi spunea uneori,
ești plină de ghimpi și flori;
teme-te de mâna mea, c-ai să mori...
Puterea izvora potolit,
din brațele și pieptul lui dezgolit...
Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană,
când o da geană prin geană
să-i aflu taina și să-l robesc
visului meu pământesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează