I.
Aproape toată ziua ți-am scris de când te-ai dus
Și totuși câte lucruri aș mai avea de spus,
Că de ți-aș scrie veșnic, tot n-as mai isprăvi,
Caci câte nu-i în stare o soră-a-ti povesti?
Dar n-am prea multă vreme, cáci lucrul nu mă lasă,
Suntem putini, iar lucru-i destul si-n câmp si-acasă,
Azi însă-i sărbătoare suntem la Sânzâiene,
De-azi nu mai cântã cucul, „îsi bagă clontu-n pene"
Aseară împletirâm cununi de Sânzâiene,
Le-am aruncat pe casa cu picuri între gene.
Zvârlii si pentru tine - si cât m-am bucurat,
Caci mândra ta cunună din locu-i n-a picat.
O, mama, biata mama, ce vesnic te boceste,
De-aseară-i mai voioasă, nădejdea-n piept îi creste,
lar tatii-i vine vorba - parcă a întinerit -
Asa o sară bună de mult n-am prăznuit.
În gândurile mele eu te-ntâlnesc mereu
Si-n fiecare seară îl rog pe Dumnezeu
Sà te păzească veșnic sub scutul Lui slăvit
Si să te-aducă teafăr în satul nost' iubit.
Prin negura-nnoptării, prin negura de fum,
Te văd cum stai pe gânduri, proptit de negrul tun
Și-asculti fără de groază a gloantelor furtună,
Ce pică-n preajma voastră. Și-n noaptea fără lună
Tu-ți faci din gând un prieten cu care povestești
Și câte vise, doruri lui nu-i împărtășești!
II.
Înfiorarea nopții nu te mai îngrozește
Cæci crezi cu-ntregu-ți suflet că Domnul te-ocroteste
Si simti ca-ncurajarea - mireasma rugii mele -
Mai tare-i decât glontul de tun ori de srapnele
Cu gândul suntem veșnic în tabără la tine,
Credinta doar ne tine în mrejele ei fine
Si ea ne potoleste in piept orice furtuna,
Încât ne face-adesea putina voie bună.
Dar cât ne doare-n suflet, trecând prin lunca verde,
Sa fii oricât de tare, măsura ți se pierde:
N-auzi macar un cântec, ca-n alte mândre veri,
Iar câmpu-i gol - si unde-s cosașii noști de ieri?
Femei vezi pretutindenea cum poartă munca grea,
Ori niste copilandri, ori vâji cu păr de nea,
Tacuti, cu gându-aiurea, parcă-s în cimitir
Si parc-un nor le-apasă al gândurilor fir
Prin sat liniste este - ba poate-i chiar prea multă
Da-n sufletele nostre furtuna cine-o-ascultă?
Când vezi că vara trece si n-ai o bucurie
Si tot astepti zadarnic pe cei plecati, să vie.
Duminicile-s triste cum nici nu poti gândi -
Iar visurile noastre se sfarmă zi de zi.
Doar vâji cu cârja-n mână pe lăviți lânga porți
De vezi când treci spre gârlă - grijindu-si de nepoti,
Iar fetele-ofilite la altare-s ne-ncetat,
Se roagæ pentru aceia ce-n tabără au plecat.
Eu nu ți-am spus că Anuța ce tristă-i că nu-i scri
Și cât ți-a fost de dragă, de când erați copii,
Și nici o carte măcar nu-i scrii de când te-ai dus.
Sărmana, - așa-i de slabă... Cu mare greu mi-a spus
III.
Aseară la fântână că-i veșnic suparată,
Văzând că ai uitat-o, că nu-i scrii niciodată.
Mie mi-e atât de dragă, că-i harnică, frumoasă,
lar mamii i-ar fi dragă să-i fie noră-n casă.
Niciuna dintre fete cât ea nu te-ar iubi,
Dar pentru că-i săracă? Mai mult te-ar omeni.
Ionică-al meu îmi scrie atât de des, tot bine,
Și-mi scrie că acuma-i la regiment cu tine,
Dar toți sunteți departe și-i greu să vă vedeți,
Căci vezi, tu ești la tunuri, iar el la saniteți.
Dar uite, amurgește, vin vitele din câmp.
Ti-aș scrie încă multe, dar azi nu am răstimp.
Deci multă voie bună și multă sănătate
Trimite tata, mama și nașul nost' Condrate.
Tu scrie-ne întruna - pe Anuța n-o uita
Cu drag te-mbrățișează prin carte - sora ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează