Cunosc un cânt pe care-l ascult uimit,
Rossini, Mozart, Weber negreșit
acorduri vechi și noi ce-încântă
c-un farmec negrăit mă înfierbântă.
Și sufletu-mi întinerește iar,
răsună din ani vreo două sute.
Și parcă văd colinele pierdute,
sub Ludovic, în al chindiei jar...
Castelu-i vechi cu pietre la colțari
și cu vitralii în culori aprinse,
scăldat de-un râu ce curge printre flori
și-mprejmuit de parcuri vechi, întinse.
Lumina la fereastră e semeață,
și de o castelană cu străvechi veșminte,
de care - poate - din altă viață
cu tremur și azi mi-aduc aminte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează