Cum viscolește-n pieptu-mi deznădejdea!
Cum se-ncovoaie tot ce năzuia!
Pădure ce-și îndoaie toți copacii,
izbiți de uragan...
N-auzi tu, Doamne, gemetele mele?
Nu vezi cum sângerez, slăbit și pal?
Învolburări de nouri de cenușă
se-ngroașă între noi...
O, soare, soare sfânt, apucă grabnic
o suliță de aur și străpunge
năprasnicul balaur de cenușă
și-arată-mi-te cald!
Că rănilor doar tu le-adormi durerea,
când Dumnezeu nu vrea să mi-le-nchidă;
te-ndură tu de mine, soare sfinte,
că Domnul m-a uitat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează