Ne podidise vântul: curgea din zare-n zare
și-şi năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare.
Eram atât de firavi în parcul răzvrătit,
încât simţeam nevoia să devenim romantici,
să facem faţă-acestei măreţe înscenări.
Eram atât de singuri sub arborii gigantici,
înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remuşcarea că stăm aşa, degeaba,
cu inima căruntă, severă, de prisos,
în timp ce, răscolită, bătea în maluri apa,
în timp ce era totul atâta de frumos.
... Ne-am sărutat atuncea cu buzele stângace,
cu mimica iubirii ştiută pe de rost, -
curgea în ceruri vântul, se mistuiau copacii,
și ne gândeam departe, la ceea ce-ar fi fost...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează