Decembre, ca un paradis
de marmuri și scântei,
hlamida și-a deschis,
și dintre tei,
un vaiet lin de clopoței
suspină-abia, ca-n vis.
Deasupra nopților s-a-ntins
legendă ideală,
și nu e suflet neatins,
oricât de stins,
de diafana ei petală,
în care să nu fi descins
lumina siderală.
E feerie de argint
cristalizat în țurțuri lungi
și pe cât ochii ți-i alungi,
pe cât ajungi,
e marmur alb, neprihănit,
pustiu și nesfârșit.
În umbra lămpilor cernite
se varsă vis în cupe noi,
și capetele mult iubite
se-nvecinesc pe nesimțite,
ca niște frunze de trifoi.
Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,
pe-atâta farmec și senin,
fiți, cel puțin,
voi, fericiți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează