tot ce-i frumos și spornic pe pământ,
cum aș putea să uit vreodată,
de lirica și rumena tomată?
Mai mândră ca aceste pătlăgele
n-au nici oamenii-n salba lor mărgele
cireașa doar, sau strugurii, sub soare
pot cuteza cu ea să se măsoare.
Frumosul fruct, crescut pentru saraci,
ea nu și-l suie-n vrejuri pe araci,
noblețea toată-n miezul plin și-o strânge
ea, humei negre, limpezitul sânge.
În toiul verii plină de dogoare
îți umple cerul gurii de răcoare,
iar umbra serii moale când se lasă
e lampa vie strălucind pe masă.
De pâine și de apă ține loc;
nici să n-o fierbi și nici s-o coci la foc:
ea dăruiește omului, mereu,
ca și pământul forța lui
Anteu.
Nepreschimbată, crudă nentrerupt.
Cum dintr-a lui rotire s-a și rupt,
iar când o muști cu însetata gură
primește-o ca pe-o cuminecatură
Și află taina-n carnea-i străvezie:
putere-i doar ce-i și lumină vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează