Powered By Blogger

10 feb. 2025

Mamei mele - Edgar Allan Poe

 

Cum simt că prin a stelelor lucire,

Când îngerii cu şoapta lor se cheamă,

Nu pot găsi un termen de iubire

Un altul mai sublim decât de "mamă",

Al mamei nume numele să-ţi poarte,

Căci mi-ai fost mamă cu mai mult temei,

Şi-n inima-mi te-ai aşezat prin moarte:

Prin libertatea sufletului ei.


 Cum mama ce-o pierdui din vremi uitate

 Doar mie-mi fuse mamă, biet stingher,

 Tu mamă eşti iubitei adorate.

 Mai scumpă-mi eşti ca maica mea din cer,

 Prin infinita-n care - odată soaţa

 Mi-a fost mai dragă-n suflet decât viaţa.

Întoarcerea învinsului - Mateiu Caragiale

  

Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii

Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,

Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,

Spre casa părăsită în văile uitării,


Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării

Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,

La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,

Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării


Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere

Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,

Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,


Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte

În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,

Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Pâinea - Gabriela Mistral

 

Mi-au lăsat o pâine pe masă,

Jumătate arsă, jumătate albă,

Ciupită pe deasupra, frântă-n două,

Cu fărâmițe de bulgări de nea.


Mi se pare nouă și nemaivăzută

Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând,

Dar tot umblând după o coajă, somnambulă,

M-au părăsit și pipăitul și mirosul.


Miroase-a mama când mă alăpta.

Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit:

A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui,

Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi.


Alte miresme nu mai sunt în odaie

Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât.

Și nici nu-i nimeni în toată casa,

Afară de pâinea asta frântă pe-un taler

Care cu trupul ei mă recunoaște

Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc.


Toți au mâncat-o, sub toate climatele,

Aceeași pâine, sute de frați:

Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca,

Pâine de Santa Ana și de Santiago.


În copilărie eu îi știam

Forma de soare, de pește sau de cearcăn.

Și-i cunoșteau mâinile mele coaja,

Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat.


Pe urmă am uitat-o, până-n ziua

De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă.

Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei,

Ea cu-al ei, ca de cinci anișori.


Prietenii morți cu care-o mâncam

Prin alte văi, adulmecă aburul

Unei pâini măcinate-n septembrie

Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia.


E alta, și-i cea pe care o mâncăm

În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă.

Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul:

O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii.


Mâna mi-e de el învăluită,

Și-mi ațintesc privirile spre mână,

Și dau drumul unui plâns de căință

Pentru anii mulți în care am uitat-o,

Și obrazul mi-l îmbătrânește

Și mi-l face să renască, regăsirea.


Cum casa-i pustie,

Stăm unul lângă altul, regăsiți,

Pe masa asta fără carne, fără fructe,

Numai noi doi, în tăcerea asta umană,

Până ce vom ajunge iar una;

Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește…


Traducerea Ion Frunzetti

Tună - Ionel Teodoreanu


Îngerul  locului 

S-a înnegrit și s-a uscat ca firul busuiocului.


Dar parcă mai era cineva…

Haide, spune.

„Tatăl nostru, Cel din ceruri…” 

Un nume, spune-un nume,

Nu o rugăciune.

Copilul acela, eu,

Unde-o fi? Pe unde?

A fugit? a murit? se ascunde?


- Tuuu! Eu sunt! Te strig!

N-auzi?

Răspund doar picăturile din brazii uzi.


Podul e fără jucării,

Ulița nu mai are copii, 

Nici ograda bucurii.

Cresc bălării! Cresc bălării!

A murit dimineața,

A trecut coasa,

Începe ceața…


Cra - craaa…


Iubirea mea, la tine mă gândesc

Cu rana spartului ulcior lumesc.

Cra - craaa…

Așa-ntr-o zi de toamnă sau de iarnă voi striga:

Iubirea mea, iubirea mea,

Pe unde ești? M-auzi?


Și vor răspunde  numai ciorile și ploile din brazii uzi.

Intermezzo liric - Heinrich Heine

 

M-au chinuit, adesea

Amar, necruţător,

Cu dragostea lor, unii,

Ceilalţi cu ura lor.


Mi-au pus venin pe pâine,

Venin şi în urcior, 

Cu dragostea lor unii,

Ceilalţi cu ura lor.


Dar dintre toţi, iubita

M-a frânt cel mai cumplit:

Nu m-a urât vreodată,

Dar nici nu m-a iubit.


Băiatul iubeşte o fată,

Ea pe-altu-l alege din toţi.

Acela iubeşte o alta

Şi iată-i soţie şi soţ.


De multă mâhnire, ea, fata

Cu-ntâiul ce soarta i-a scos

În drum se mărită - şi gata.

Băiatul? De jale e ros...


Ce veche e-această poveste!

Dar nouă rămâne oricând.

Iar cel ce trăieşte povestea,

Rămâne cu sufletul frânt.

Suflet de copil - Anda Călugăreanu


Suflet, suflet de copil,

Prin ce colț te-ai dus tiptil?

Ești în lada cu păpuși,

Ori ascuns pe după uși?

Nu mai ai abecedar,

Nici vopsele noi in dar,

Ursuleț cu nas de pluș

Și căței cu ochi de tuș…

 

Nu-ţi alină lacrima,

Nu-ţi mângâie inima,

Sufleţel de ce nu ştii

Un copil din nou să fii?

 

Suflet, suflet de copil,

Unde-i ziua de april

Cu decor de liliac

Peste crengi cusut cu ac?

Inimă de titirez,

Azi o crezi, mâine n-o crezi,

Ea se zbate zmeu în vânt

Fluturată de-un cuvânt,

Ea aleargă în căluşei

Cu alai de funigei.

Când iubirea ţi-a zâmbit,

Jocul s-a şi isprăvit…

 

Suflet, suflet de copil,

Hai-napoi tiptil, tiptil

În albumul cel cu poze

Unde visele-s doar roze.

Unde nu ştii ce e teama

Şi păpuşa spune “ma-ma”,

Unde plânsul are leac

Şi suspinele lin tac.

 

Soare ieri purtai pe faţă,

Zâmbetul ţi-e azi de gheaţă,

Liniştea tu ţi-ai pierdut,

Nu mai eşti ca la-nceput.

 

Suflet, suflet de copil,

Prin ce colţ te-ai dus tiptil?

Sufleţel, de ce nu ştii

Un copil din nou să fii?

 

Suflet, suflet de copil,

Prin ce colţ te-ai dus tiptil?

Eşti în lada cu păpuşi,

Ori ascuns pe după uşi?

Ninsoare-vis - Luba Feldsher

 

Ninsoare-vis...

În roiuri moi şi dense,

Se-aşterne peste tot, o simți pe gene.

Încă puțin şi vom avea troiene,

Ce-ascund terase, frunze, căi imense.


Ninsoare-vis.

În ea-s şi flori de gheață.

Ea-mi aminteşte sufletele dragi.

În puritatea ei parcă te-mbraci

Şi-ți umple sufletul cu tihna ei măreață.


Eu o aştept din luna lui brumar.

Şi toată iarna, până-n luna martie.

Ninsoare-vis... O necitită carte,

Cu foi ce amintesc de-un timp hoinar.


Urmele ei parcă le văd în prag -

Cu ale ploii n-au asemănare.

E timpul să ne facem sărbătoare.

Ninsoare-vis, hai vino! Viscol drag!...


Traducere Gheorghe Doni

Balanţa cu un singur talger - Ana Blandiana

 

Sunt vinovată numai pentru ceea ce n-am făcut.

Păduri tropicale crescute printre coloanele

Unor temple în care nu m-am închinat,

Oceane de frunze

În care nu m-am lăsat îngropată,

Duşmani pe care nu i-am urât,

Săbii pe care am refuzat să le mânui,

Cuvinte pe care n-am învăţat să le ţip,

Trupuri pe care nu le-am iubit,

Fiare pe care nu le-am ucis,

Fluvii în care nu m-am înecat,

Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,

Piscuri pe care n-am apucat să le urc,

Muzee amenajate în corola unor crini

Pe care nu i-am mirosit niciodată!

Toate vor avea dreptul să mă acuze.

Şi faptele mele, oricât de bune,

Nu vor reuşi să menţină un echilibru

Oricât de instabil,

Pentru că nu între bine şi rău

Va fi balanţa din urmă,

Ci între a fi fost şi a nu fi fost.

Știai că e toamnă? - Marius Tucă


Știai că e toamnă?

Ştiai că e toamnă?

Că lumina se plimbă prin noi

Ca o mare doamnă

Vântul îmbracă totul în aramă

Şi înalţă zmeie, apoi le destramă

Ştiai că e toamnă?

Din primăvară am pus

Râsul tău într-o ramă

Mă uit la el cu jind, cu teamă

Dragostea noastră e cu soarele de-o seamă

Ştiai că e toamnă?

Că tăcerile noastre din piept

S-au preschimbat în rană

Mă mai iubeşti? Gândul tău mă mai condamnă?

La vară, la dragoste, la toamnă?

Ştiai că e toamnă?

Şi sângele ei tulbur te îndeamnă

La păcat nemărginit, fără de vamă

Sufletele rămân fără de prihană

Nervuri subţiri în visele de astă vară

Ştiai că e toamnă?

Şi curcubeiele toate se înhamă

Să zboare în vânt pe o coamă

Culori risipite de dor, de teamă

Şi inima ta e desenată ca o frunză la mine în palmă

Ştiai că e toamnă?

Nu e nici fericire, nu e nici dramă.

PRIMA ÎNTÂLNIRE

M-am întâlnit cu tine

Ca şi când m-aş fi întâlnit cu mine

Să mă cunosc mai bine,

Descoperirea sentimentelor noi

Ca la descoperirea lumii

Şi a eurilor, a bătăilor

Din piept, ale inimii

Cu pantalonii evazaţi

Să încapă toată emoţia

Primei întâlniri, fără anotimp

Ca o călătorie în timp,

Nu ştiam ce să fac cu mine

Nu ştiam să mă uit la tine,

Nu cred că ne-am atins,

Poate doar respiraţiile noastre

Aburul lor uşor, diafan

Sărutându-se ca notele unui pian,

Călcam pe aer, pe cer

Norii erau pe pământ

Gândul meu la tine-n gând,

Totul era virgin

Aerul avea nimb

Noi păream nişte sfinţi

De prin icoane naive,

Cu ghiocei în dinţi,

Primul vers dintr-o primă poezie

Care n-a fost altceva să fie,

Prima întâlnire învăţată pe de rost

Fără să-mi aduc aminte tu cine ai fost.

Dimineţi cu ferestre deschise - George Țărnea

  

Am dormit o noapte într-un pat de copil

Şi-am visat cum răsar flori de foc pe câmpii

Iar prin ochi de părinţi se-adunau lacrimi fierbinţi.

Se făcea că alerg fără noimă pe-un drum

Şi din stele curgeau farfurioare de scrum

Iar pământul stingher nu-şi găsea vadul zilei pe cer...

 


Dimineţi cu ferestre deschise

Dimineţi cu săgeţi de cocor

Dimineţi pentru viaţă şi vise

Dimineţi fără lacrimi în zori

Dimineţi fără gânduri ucise

Dimineţi fără roiul de nori

Dimineţi cu ferestre deschise

Dimineţi pentru oameni şi flori

 

Am deschis fereastra după groaza din vis

Aşteptând să întâlnesc bălţi de soare ucis

Dar sub cerul din zori am găsit pacea din flori

Şi atunci din coşmar ochii mei s-au întors

Implorand fără glas timpul vieţii netors

Să nu-şi treacă prin noi alt război sângeroasele ploi

 

Peste toţi lumina se revarsă la fel

Cum să poţi desluşi cine-s eu, cine-i el

Când pe globul de vieţi drumu-i sterp fără drumeţ

Să găsim oameni buni după noapte popas

Pentru câte iubiri în priviri ne-au rămas

Şi-mpreună să vrem să-mplinim cât destin mai avem.

9 feb. 2025

Televiziuni bolnave - Adrian Păunescu


Ce crescătorie de monștri

Pe fiece post de televiziune,

Analfabeți cu tupeu și cu hohot vulgar

Cred că au ce destăinui și au ce ne spune

Și din negura lor geologică răsar.


N-au nicio substanță,

Sunt niște pustiuri,

Pline de boarfe și de gablonz,

Cred în instincte bolnave și în pariuri,

Miros a porcine,a iad și a glonț.


Sunt târâtoarele

Slinoase și analfabete

Ale unei epoci la preț redus.

Grohotiș sexual,numai foame și sete,

Triviale cum nici animalele nu-s

Rămân veșnic în clasa a doua primară,

Îmbolnăvesc limba română

De boli lumești,

Drogați,oligofreni, născuți într-o doară,

Captivii mărunți ai infectei povești.


Niște smârcuri

Ce nu mai au să se spele,

Într-o rezervație audio-vizuală din veac,

Zoologie, târându-se noroios prin manele,

Iartă-i, DOAMNE ,că nu știu ce fac.

Pasărea tăiată - Ileana Mălăncioiu


M-au ascuns bătrânii, după obicei,

Să nu uit de frica păsării tăiate,

Şi ascult prin uşa încuiată

Cum se tăvăleşte şi se zbate.


Strâmb zăvorul şubrezit de vreme,

Ca să uit ce-am auzit, să scap, 

De această zbatere în care

Trupul mai aleargă după cap.


Şi tresar când ochii, împietrind de groază,

I se-ntorc pe dos ca să albească

Şi părând că-s boabe de porumb

Alte păsări vin să-i ciugulească.


Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul,

Şi le schimb când mi se pare greu,

Până nu sunt moarte, să mai stea legate

Cel puţin aşa, prin trupul meu.


Însă capul moare mai devreme,

Ca şi cum n-a fost tăiată bine,

Şi să nu se zbată trupul singur

Stau să treacă moartea-n el prin mine.


(1967)

Omule, fii nobil! - Feodor Dostoievski


Sfios gol, sălbatec, se ascunde

Un troglodit în peşterile munţilor.

Nomad, el rătăcea prin lanuri

Şi le devasta.

Vâna cu lancea şi săgeţile sale

Îngrozitor, el străbătea pădurile...

Vai de aceia, pe care valurile-i aruncau

Pe aceste coclauri prăpăstioase.

Din Înălţimi Olimpiene

Scoboară o mamă,- Ceres, care căuta

pe Proserpina ce i-a fost răpită:

Lumea zace înaintea ei în toat-a sa grozăvie

Nici ascunzătoare, nici ospeţie.

Zeiţa nu ştie nici unde să se ducă.

Aci cultul zeilor

E necunoscut: nici un templu.

Roadele ţarinelor, struguri gustoşi

Nu-mpodobesc nici un ospăţ;

Mai fumegă numai rămăşiţele hoiturilor

Pe oltarele însăngerate

Şi pretutindeni unde ochiul trist.

Al Ceresei priveşte

În umilirea sa adâncă,

Omul se oferă pretutindeni privirilor zeiţei.

Pentru ca din umilirea-i, prin puterea sufletului său,

Omul să poată a se ridica.

Trebuie că străvechea mamă, Pământul,

Să facă un veşnic tratat de alianţă.