Mi-au lăsat o pâine pe masă,
Jumătate arsă, jumătate albă,
Ciupită pe deasupra, frântă-n două,
Cu fărâmițe de bulgări de nea.
Mi se pare nouă și nemaivăzută
Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând,
Dar tot umblând după o coajă, somnambulă,
M-au părăsit și pipăitul și mirosul.
Miroase-a mama când mă alăpta.
Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit:
A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui,
Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi.
Alte miresme nu mai sunt în odaie
Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât.
Și nici nu-i nimeni în toată casa,
Afară de pâinea asta frântă pe-un taler
Care cu trupul ei mă recunoaște
Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc.
Toți au mâncat-o, sub toate climatele,
Aceeași pâine, sute de frați:
Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca,
Pâine de Santa Ana și de Santiago.
În copilărie eu îi știam
Forma de soare, de pește sau de cearcăn.
Și-i cunoșteau mâinile mele coaja,
Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat.
Pe urmă am uitat-o, până-n ziua
De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă.
Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei,
Ea cu-al ei, ca de cinci anișori.
Prietenii morți cu care-o mâncam
Prin alte văi, adulmecă aburul
Unei pâini măcinate-n septembrie
Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia.
E alta, și-i cea pe care o mâncăm
În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă.
Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul:
O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii.
Mâna mi-e de el învăluită,
Și-mi ațintesc privirile spre mână,
Și dau drumul unui plâns de căință
Pentru anii mulți în care am uitat-o,
Și obrazul mi-l îmbătrânește
Și mi-l face să renască, regăsirea.
Cum casa-i pustie,
Stăm unul lângă altul, regăsiți,
Pe masa asta fără carne, fără fructe,
Numai noi doi, în tăcerea asta umană,
Până ce vom ajunge iar una;
Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește…
Traducerea Ion Frunzetti
