Sfios gol, sălbatec, se ascunde
Un troglodit în peşterile munţilor.
Nomad, el rătăcea prin lanuri
Şi le devasta.
Vâna cu lancea şi săgeţile sale
Îngrozitor, el străbătea pădurile...
Vai de aceia, pe care valurile-i aruncau
Pe aceste coclauri prăpăstioase.
Din Înălţimi Olimpiene
Scoboară o mamă,- Ceres, care căuta
pe Proserpina ce i-a fost răpită:
Lumea zace înaintea ei în toat-a sa grozăvie
Nici ascunzătoare, nici ospeţie.
Zeiţa nu ştie nici unde să se ducă.
Aci cultul zeilor
E necunoscut: nici un templu.
Roadele ţarinelor, struguri gustoşi
Nu-mpodobesc nici un ospăţ;
Mai fumegă numai rămăşiţele hoiturilor
Pe oltarele însăngerate
Şi pretutindeni unde ochiul trist.
Al Ceresei priveşte
În umilirea sa adâncă,
Omul se oferă pretutindeni privirilor zeiţei.
Pentru ca din umilirea-i, prin puterea sufletului său,
Omul să poată a se ridica.
Trebuie că străvechea mamă, Pământul,
Să facă un veşnic tratat de alianţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează