Powered By Blogger

10 feb. 2025

Pâinea - Gabriela Mistral

 

Mi-au lăsat o pâine pe masă,

Jumătate arsă, jumătate albă,

Ciupită pe deasupra, frântă-n două,

Cu fărâmițe de bulgări de nea.


Mi se pare nouă și nemaivăzută

Deși cu altceva nu m-am hrănit nicicând,

Dar tot umblând după o coajă, somnambulă,

M-au părăsit și pipăitul și mirosul.


Miroase-a mama când mă alăpta.

Miroase a văile – trei – pe unde-am trăit:

A Aconcagua, Pátzcuaro, a Elqui,

Și a rărunchii mei, când mai cânt din rărunchi.


Alte miresme nu mai sunt în odaie

Și de asta izul ei mă cheamă-ntr-atât.

Și nici nu-i nimeni în toată casa,

Afară de pâinea asta frântă pe-un taler

Care cu trupul ei mă recunoaște

Așa cum eu, cu-al meu, o recunosc.


Toți au mâncat-o, sub toate climatele,

Aceeași pâine, sute de frați:

Pâine de Coquimbo, pâine de Oaxaca,

Pâine de Santa Ana și de Santiago.


În copilărie eu îi știam

Forma de soare, de pește sau de cearcăn.

Și-i cunoșteau mâinile mele coaja,

Și rotunjimea caldă de hulub înfoiat.


Pe urmă am uitat-o, până-n ziua

De azi, în care ne-ntâlnirăm amândouă.

Eu cu trupul meu, bătrân ca al Sarei,

Ea cu-al ei, ca de cinci anișori.


Prietenii morți cu care-o mâncam

Prin alte văi, adulmecă aburul

Unei pâini măcinate-n septembrie

Și-n luna lui gustar secerată-n Castilia.


E alta, și-i cea pe care o mâncăm

În țările pe unde se-ntinseseră să doarmă.

Frâng codrul de pâine și le dărui lor caldul:

O răstorn și le pun pe obraji răsufletul pâinii.


Mâna mi-e de el învăluită,

Și-mi ațintesc privirile spre mână,

Și dau drumul unui plâns de căință

Pentru anii mulți în care am uitat-o,

Și obrazul mi-l îmbătrânește

Și mi-l face să renască, regăsirea.


Cum casa-i pustie,

Stăm unul lângă altul, regăsiți,

Pe masa asta fără carne, fără fructe,

Numai noi doi, în tăcerea asta umană,

Până ce vom ajunge iar una;

Și-ncet-încet și ziua ne-asfințește…


Traducerea Ion Frunzetti

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează