În codru trist, în codru adânc am rătăcit, şi umbre mari
Prin noapte năvăleau mereu și-n ramuri negre vântul
O strună-ntinsă până-n zări în zbuciumări adânci şi rari
Cântă şi suspină nebun, și-ntrerupându-şi cântul
Urlă iar de-al vieții glas, din fund huia pământul.
În neguri vise se izbeau ca nişte păsări care-n zbor,
Înfiorate, tremurând pierdute-n codrul mare,
Prin întuneric căutând spre lumea largă calea lor
Cu-aripi de umbră sau de foc băteau rătăcitoare
Şi toți copacii îi făceau din culmi să se-nfioare.
Şi spre albastrele lumini, de-oraşe înecate-n zări,
În stoluri grele năvăleau, vedenii ca să poarte:
În scurta moarte-nchipuite vieți duceau în depărtări
Şi iar veneau în stoluri lungi, şi iar piereau departe
Cutreierând c-un freamăt surd câmpiile deşarte.
Şi vântul într-un vuiet lung, izbind în zbor cu picuri reci
Cântă ca visele ce-n stol, în lume se-avântă,
Sunt taine ce-au fost de mult aievea, şi au rămas pe veci
În noaptea care le-a răpit,în noaptea neînfrântă,
Ce cu vedenii de demult, trecând ne înspăimântă.
În umbra care piere-n zări şi vine-n neîntreruptu-i mers
Din alte zări, rotind mereu o taină neştiută
I-o lume ce se-ntoarce-n veci - căci niciodată nu s-a şters,
De toate patimile mari din viața străbătută,
E lumea fără de sfârşit, cu noaptea începută.
Din struna care cântă lung şi care cântă rar şi greu
Am ascultat în codri mult, povestea-nfiorată,
A lumii-ntregi.
Şi am simțit cum umbrele purtau mereu
În văi adânci,în câmp pustiu,în noaptea-ntunecată
Tot ce-n trecutul nepătruns, de mult a fost odată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează