Cânturi - Nicolae Breban

XI

Dacă m-am născut într-un secol

blestemat, al revoltelor – atunci, iată

am şi eu dreptul la o

Revoltă a mea – care este cea

a Zeilor! Da, afirm, Zeii există, acesta

este refuzul meu, pur şi simplu, al

simţurilor, al aşa-zisei

Realităţi. Nu, hotărât, aceasta şi

acestea nu sunt făcute pentru Mine. Nu

îmi ajung, nu-mi sunt potrivite.

Un alt croitor, se pare, mi-a luat, nu

ştiu când, măsura!

Şi dacă tinereţea mea şovăitoare şi

labirintică n-a făcut-o, iată că

senectutea în care mă înec, ca un alt

dar al Lor, cei Omnipotenţi, îmi

şopteşte şi-mi împrumută forţa de a-i

chema pe nume. Şi ei există, ei sunt, logic,

deşi după o logică a fantasmelor mele.

Riguroasă şi necesară! Potrivită

unei singure persoane şi, în fine, iată,

singurătatea-mi devine un amplu jilţ, un

tron al realei posibilităţi. Şi,

deodată, cerul, cel gol şi gri şi uscat de

atâtea disjuncţii şi savante paradoxuri, se

populează, devenind real. În, desigur,

singura realitate, caldă, a revoltei, a

nedumeririi mele dureroase şi lungi de

a mă afla într-o lume a vizibilului atât de

strâmt şi de turtit între cauze şi efecte

deplorabile. Enorme şi tiranice, sufocându-ne,

insistent, Poeticul şi Viul. Viul şi numai al celui

ce refuză să moară înainte de vreme, viul celui

născut pentru a se întâlni cu Ei.

Viul nu ştiu cui, poate, al fericitului

Francisc ce se întreţinea cu păsările în

micul sătuc, Bevania, lângă Assisi… Poate

viul lui Origene sau Tertulian, cel care se

încredea, orbeşte, în propria sa

logică, ha, ha, absurdă nouă, certamente,

fiindcă ea este în netă contradicţie cu propriul,

nostru absurd!

Şi… viul Acelui chip smead,

sfios şi violent, ce a întronat

cifra 33 pe soclul unui mod de a fi,

ajutând un imperiu să se descarce de

uriaşa sa grandoare! Devenind eroul unei

alte Posibilităţi, vorbindu-ne mereu de

iubire, dar nu a cărnii sau a sângelui, ci

pentru cel pe care o întâmplare oarbă l-a

aşezat lângă Tine. Din totdeauna, devenind, astfel,

concretul, cel ce trebuie învins. Sau apărat. Şi, cum

de vreo două milenii noi tot încercăm

să-l înţelegem, să-l urmăm pe acest Ioşua, fiul

dulgherului, şi nu reuşim nici pe sfert sau

facem precum cruzii şi neastâmpăraţii

copii, folosim o unealtă nouă pentru

scopuri vechi şi străine şi astfel rămânem

mândri de a fi credincioşi micilor şi vechilor

zei. Invocându-l sentenţios mereu pe un

Altul, mut mereu acesta şi trădat.

Sau, ca să mă afund mai adânc, căutându-mi

Viul, ce mă atrage şi mă apasă – nu cumva e

Apollo, cel ce se întreţinea amabil cu Muzele

copilăroase, productive şi, desigur,

ingenioase. Sau, mai degrabă acel

Dyonisos, acel zeu al modernităţii viitoare,

profet al beţiei clarvăzătoare, al dansului

nebun şi al muzicii. Noul barbar sub a cărui

apăsare, nu, nu noi, ci întreg jur-împrejurul nostru,

uscat, gri şi mort, se însufleţeşte: mugurii

pleznesc în culori, verdele cotropitor aleargă

pe câmpuri, apele, păsările şi aerul prind să se

mişte, uimite, părând că vin, că sosesc din

ţări îndepărtate şi exotice, pentru a re-

începe dansul absurd şi viguros, teribil de

fertil, al Creaţiei. Cea ai cărei fii noi înşine

am devenit, puternici şi echilibraţi, cât timp nu

înţelegem! Ştiind şi presimţind că o anume,

nouă, ne-înţelegere, e poate unica şansă sau

sursă a unei vitalităţi viitoare. Pe care o vom lăsa

ca un concret tezaur celor ce vin, în cortegii. Ne-

înţelegerea ce nu e decât cuminţenia şi disperarea

celor ce au ajuns la capătul ştiinţei lor şi, care,

o vedem, îşi re-găsesc curajul! Nu altul sau, mai ştii,

poate totuşi altul decât cel care i-a ajutat o dată

să înţeleagă… cum se zice! Cei care nu dau îndărăt în faţa

unei noi singurătăţi ce se cască, în faţa ridicolului, ca şi în

faţa rănii sângerânde a vanităţii. Pentru a naufragia,

noi înşine, fericiţi, într-un real ce nu se împodobeşte atât cu

existenţa cât, mai degrabă, cu poetica vibraţie a instinctului…

Vom fi, cert, o mică, o nouă ceată, armată de ne-

credincioşi, păgâni ai aerului viu şi dens, ai coloanelor ce

spijină un cer cald şi complice, o lume ne-văzută, teribil de

aproape, creatoare de spaţii infinite. Pentru cei

deznădăjduiţi de ceea ce văd, simt, aud şi-şi amintesc.

Absolut săraci şi pierduţi într-o realitate tot mai stranie, mai

ne-familiară, de parcă ne-am fi rătăcit cu toţii într-o

ficţiune făcută prea târziu, absolut, după

norocoasa noastră naştere. Şi geloasă, la nesfârşit, pentru

motive misterioase…

Şi atunci vă chemăm pe voi, o, Zei şi nu

ca să ne ajutaţi să înţelegem. Noi vrem doar

să fim, nu să cunoaştem cu orice preţ. Noi

preţuim viul şi pe Dyonisos, cel barbar şi binefăcător

unei lumi prea cunoscute, prea obosite, prea

descurajate, fals îmbătrânite. Şi el, cu siguranţă, ne

va înviora încă odată, sosind cu ceata sa zgomotoasă de

nepăsători şi beţi de frenezia unei alte Naturi, cea care a

pătruns, iată, şi în interstiţiile sângelui nostru, când

odată am avut curajul sau nesăbuinţa unui

act gratuit. A unei idei total nepotrivite primei

necesităţi, a unui fapt pe care instinctul nostru visător l-a

îmbrăţişat. Acea pornire afundă ce face, îndrăzneşte

versuri, dansează pe mesele uscatului raţional şi

tresare, ca la apariţia unei comete

necunoscute, când soarele se ridică, pe

rulmenţii săi invizibili, deasupra mării, în

care, o presimţim, se ascund milioane de

fiinţe şi virtualităţi colorate, stridente.

A mării-mamă, ce bate calm la picioarele

noastre, limită a nemărginirii. Loc al

falsului uscat, ţară primitoare a încrederii în

prezentul Lor, al Zeilor, ce ne seamănă. Să-i

luăm, simplu, de mână şi să-i aşezăm în

tronul unei sacre obişnuinţe – aceea, de ne-

negat, a bucuriei de a ne fi născut.

Sub platoşa invincibilei Lor naivităţi. Şi

care ne va ajuta încă o dată, cu siguranţă.

Încă o dată!

18 Febr., 09

Din volumul „Cânturi", Editura Tribuna, 2013