Farul - Grigore Sălceanu

Înălțat pe coasta unei mări,

Pe-un bloc de piatră s-a trezit

Far străfulgerând în nesfârșit,

Când se stinge ziua-n depărtări.

Glas de clopot, vaere de aramă

În potop de neguri risipite,

De departe tânguios îl cheamă,

El mănunchiu de raze le trimite.

Și deodată-ntinderea pustie

Se preface-n aur și rubin,

Nopți întregi de neagră vijelie

Se destramă-n ochiul lui senin.

Mii de ochi pierduți au plâns să vadă

Raza lui în nesfârșitul gol,

Dar, pe cheiu, cu grabă-i dau ocol

Și cu toții se ascund în radă.

Se-nfrățesc pe țărmuri la un loc,

În vârtej de patimi să se-n groape,

Numai el, în noapte, peste ape,

Își împarte inima de foc!

(„Gânduri dela Mare”, an. IV, nr. 4-5, 1941, p. 7)