Coborât în plante şi pământ
în ceasul plâns ce ţi-a scăpat din gene
să nu-ţi uit faţa – o împlânt
umil în semne pământene.
Uite, flăcăul cu obraji de lut
se frământă şi plânge, fiindcă n-ai vrut
să-i binecuvântezi odaia scundă
când te-a rugat înspăimântat şi mut.
Sufletul e sălciu,
fără cer, cu orizont înceţoşat şi pustiu;
nu te mai recunoaşte.
Nu i te-ai arătat în nici un Paşte
îndurător şi viu.
Grânele-au crescut în lumini nefireşti,
grele de amintirea ochilor prăfuiţi.
În pământ sună paşii obosiţi
ce te-adulmecă prin veac unde eşti.
Acelaş, în văzduh sau carte,
sfios, în divanul azurat, de sfânt,
cu ochii stinşi şi zările deşarte
fruntea ţi-o ascunzi în pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează