O, pământ al Ţării! Ce este ca tine,
Mai plăcut, mai dulce? Zilele senine,
Ce-n viaţă gustarăm, tu mi le-ai adus;
Tu eşti mama noastră, de când ne născurăm,
În braţele tale legănaţi noi furăm,
Aerul tău are un farmec nespus.
Prin văi şi pe dealuri poetul străbate,
Pe-un pisc se opreşte, în raze scăldat,
Cu ochii domină în spaţiu departe,
Cu buzele-i soarbe un aer curat.
Senzaţii sublime fac inima – a bate,
Căci Patria dulce şi-a ei libertate,
Aici să cunoască întâi a-nvăţat.
Ah! Cine urcat-a Carpaţii odată,
Privind de acolo în jos către baltă,
Şi până la Istru, spre Mare curgând,
Şi n-a simţit dorul cel sacru de Ţară?
Şi ce moştenire de-onoare lăsară,
Bătrânii ce Ţara păstrară luptând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează