Voi spânzura-n ogradă, de-un măr, cuvântul Dor,
acest buchet de sânge-nflorit pe guri de zei,
strâns, fir cu fir, în taină de bocet și descântec,
din viscolita coapsă a singurei femei
pe care,-am răstignit-o ca pe Iisus, în mine
și-am țintuit-o-n sânge cu, de săruturi, cuie,
ondină și morgană a nordicelor cețuri
care-a trăit, de aur, și, astăzi, parcă nu e.
Cum l-am trudit, Cuvântul, ca un dulgher o casă,
mormânt de circumstanță profund înșelător,
pot să-l dărâm, desigur, căci barbarie este
în spațiile terestre un-nu există Dor.
Și luna de va ninge cu lacrime de ploaie
și soarele s-o șterge la ochi, ca un copil,
va răsări cuvântul în altă stirpe, poate,
ca mugurii, în roua bobocilor de-april.
09.02 1983.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează