Să-mi pui, de pomenire, o căldare
cu lacrimi și cu rouă, cu sudori,
să creadă că respir a sărbătoare
cei ce-mi rămân, în urmă, muritori.
Că n-am murit de tot ei n-or să știe,
indiferenți, pe lângă noi, vor trece,
doar apa va mai fi-n căldare, vie,
și eu voi fi, din ce în ce mai rece.
Apoi, să strigi un preot Belzebut
în scutece de somn să mă-nfășoare
și, blestemând, sub frunze moi, de lut,
să mă arunce și să mă coboare.
Astfel, eu cred, se va-mplini destinul
pe care-l car în spate, separat,
căci, în iubire, se-mplinește chinul
de care, sunt, de veacuri, înspinat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează