Lumina ta îmi este necesară
ca aerul de soiul cel mai pur,
când ți-am jurat, era târziu în vară
şi jurământul nu pot să-l abjur.
Parc-auzeam un cerb boncăluind
pe-un pisc de nouri, sus, la Cârlibaba
şi, după el, cerboaicele mugind
şi stelele jucând "de-a baba oarba".
Se scutura lumina străvezie
în coama ta de mânz din os domnesc,
şi rugineau prigoriile-n vie
cum, astăzi, anii noştri ruginesc.
Dar ea, lumina, a rămas regină
şi-adie-n ochii tăi ca o culoare
ce-mi spulberă tristețea pe retină
ca uraganul bântuind pe mare.
07.09 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează