fabulă
Odată, un dulău voinic, - de unde, ști-va numai el, -
Furase, gata jupuit, un miel
Și, cum era flămând dulăul, de-un veac cu mațele deșarte,
A și-nceput ospăț în lege, - de păgubaș nu prea departe
Dar niste javre de căței,
Din cei cu straiul răpănos,
Väzându-l, au venit și ei
Să-i ceară, bieții câte-un os...
Dulăul însă nu le-a dat, ci, mârâind cu gura toată,
Fäcuse din căței o roată:
Nici unul nu'i venea aproape, păzindu-și pielea de pe trup...
Dar javrele lătrau la dânsul, ca și când ar fi fost un lup!
Dulăul nu s'a sinchisit... Lătratul îns-avu un dar:
Fâcu pe păgubaș îndată să dea cu ochii de tâlhar,
Pe care la stâlcit c'un par!...
De-atunci, dulăii totdeauna, când au așa ospæț sub labă,
Nu fac ca prostul din poveste, ci-ca niște dulăi, de treabă, -
La toate javrele din preajmă, cu blana scumpă sau săracă,
Le dau câte-un ciolan să tacă...
Ieri însă doi căței de stână, vorbeau pe fundul unei văi:
„Ah, ce bogată ne-ar fi țara - de n'am avea atâți dulăi!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează