Amiază!
Un pian, alături, intonează
un cântec trist, în calmul verii,
un cântec demodat, care brodează
petale dulci pe pânzele tăcerii.
Nici eu nu știu ce am!...
hemoragii de soare-mi bat în geam,
cu lenevii de aur cald mă fură
și mă sărută lung pe ochi, pe gură...
Ce mână delicată,
cu degete de veșted trandafir,
te leagănă, o, inimă blazată?
Ești tu, romanță tristă de clavir,
sau tu, extaz solar?
Oh, pianul cântă tot mai trist, mai rar,
și soarele mă cheamă,
...și îmi pare
că fruntea mea alunecă în zare
spre-un infinit de pace și uitare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează