Și rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
cu farurile stinse și lanțuri ruginite.
S-ascult cum plânge apa în aiurări domoale,
să văd cum moare ziua în zarile cernite.
Adeseori voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună,
și eu rămân tot singur în lumea mea pustie.
O, când, o, când vaporul opri-se-va o clipă
din goana lui nebună spre larga depărtare,
să ia cu el această țărână în risipă,
să-i dea o nouă viață, sau s-o îngroape-n mare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează