La fântânile Babilonului,
sub zări închise -
când amurgul sângera’ntre spini -
am poposit cu turma mea de vise:
un viscol care geme’ntre ruini.
dar n’am cântat tropare,
sub cerul trist și greu -
și nici aripa frântă a sborului senin,
deși simțeam, deasupră-mi -
cum moare un dumnezeu,
iar jos, înfiorarea unui pămând strein.
Cuprinsul zilei albe,
ca un imens ghețar -
la sân l-am strâns mai aprig
și am crezut un far
lumina, lângă care eu tremuram de frig.
De aceea poate cerul,
cu soare cald și mult -
îmi pare astăzi sus și-atât de strâns...
o, la fântânile Babilonului
de-atâtea ori am stat și-am plâns,
că glasul meu de-atunci, și-acum l-ascult.
Din Pagini literare - 15 septembrie 1935
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează