I
O, Dumnezeule!
De ce-i așa de-albastru azi pe cer?
L'ai părăsit? - că nici o adiere
Şi nici un nour nu trentură’n eter,
Și'n mine nici un dor, nici o durere?
Mă tem de-acest senin încremenit
În jurul meu, de pacea nevisată -
De par'că'ntreaga lume ar fi murit
De mult, sau nu s'ar fi născut vreodată!
Îndură-te de frica mea, Părinte!
Coboară peste fire iar şi tună!
Eu nu te ştiu decât lovind fierbinte,
Şi nu te recunosc decât: furtună!
lertare, Doamne! Sânt mai mic, stiu bine,
Ca dorul meu înflăcărat spre Tine!
Dar sânt pădurea Ta ce te visează
Un fulger uriaş, hohotitor;
Mă răscoleste iar! Mă'nsângerează!
Genunchii mei te aşteaptă și te vor...
Un cântec vast şi o vasta pocăinţă
Vibrează'n zămislirea mea, în sânge:
Eu sunt acordul Tău imens ce plânge,
Pe infinita vieţii umilinţă:
Eu sânt suprema Ta împărtăşire
Şi suferinţă...
Eu sunt războiul Tău de fericire -
Şi de nefericire!
În pacea care azi mi-o dăruieşti,
Tu nu esti Doamne, precum nu’s nici eu!
Mă voi târî pe drumul cât de greu
Spre viforul departe'n care eşti...
Te-oi întâlni. Şi'n mine, ca 'o lava,
Să năvălească sbuciumu-ţi ne'nvins,
Ca trăznetul într'un stejar! aprins,
Căzând – să-ţi recunosc eterna slavă!
II
Copacii dogorâti şi-au scuturat
În iarbă ultimii ciorchini de soare;
Întins, cu gazele amestecat,
Visez în iarba cald aromitoare.
Vin umbrele... Descind de pe colină,
Încet, nepăsătoare'n gloată vin;
Se sting în iarbă bobii de lumină,
Dar ochii mei sunt umezi de senin...
Coboară noaptea'ndrăgostită, caldă,
În primăvara mea neașteptată,
Şi'n ochii mei întineriţi se scaldă
Din nou cereasca strălucire toată.
Dar din adânc pornesc tăceri în zare
Şi tainic cresc şi suie tot mai mult.
Îmi plec urechea la pământ şi-ascult:-
E inim-mi ce bate atât de tare.
Ascult... şi-acuma, Doamne, - acuma ştiu:
În orice strop senin care-a căzut
În ochii mei, ca ploaia într'un pustiu,
În fiecare, Doamne, te-am pierdut!
Eu sânt desgrădinatul raiul Tău,
În care gemi, ascuns, ca un sihastru;
Tu vii la mine nu din cer albastru,
Ci din adâncul nu ştiu cărui hău.
Sunt nicovala Ta, pe care pui
Şi-ascuți roşitul fier al luptei Tale,
Nu aurul şi pacea orişicui;
Sunt urna Ta de adevăr si jale;-
De ce mi-ai dat senin şi bucurie?
Vă 'mpart seninul meu la toti: Veniți!
Sânt un milog de atâta bogăţie,-
Cerşesc să-l dau şi, nimenea nu ştie,
Şi'nvins de-avutul meu strig iar: Veniți,
Să m'ajutati şi să mă desrobiţi
De pacea care vrea să mă răpună;
Să-mi fie ochii umezi - de furtună!...
Ascult, ascult în noaptea dimprejur:
Mi-e inima un clopot... care sună
În bolta de tăcere şi de-azur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează