Foi după foi
Pălind de frigurile-atâtor ploi,
Aștern prin reci grădini, pe-al străzii hău,
Păreri de bronz, păreri de rău ...
Zadarnic vrei, cu pași de lut, cu brațe grele,
Să afli cine-a secerat în drumul tău
Atâtea foi ce se visau în cer atunci când ele
Credeau că licuricii lor sunt stele...
De ce tot freamătul e-un foșnet azi de coasă...
De ce învinsă vara 'n zări s'a rezemat
De scutul soarelui însângerat...
Culege frunza de pe jos, cea mai fricoasă
$i strânge-o 'n mâna ta săracă...
Te vei simți că ești de bronz și tu ca ea ...
Că toate sunt făcute ca să treacă...
Dar chiar când peste veștedele foi căzute
S'aștern uitările zăpezii mute,
Tu încă nu uita
Că după tine alții-or înflori în primăveri cu teii
Cum n'or uita să spargă ghiața ghioceii...
Azi însă tinde-ți mâna 'n toamnă... un adio...
De caterinci orașul pare plâns...
$i în gradină, ca pe-o moartă ce-ar slăvi-o,
Foi unde 'n jerbii reci de bronz s'au strâns...
Dar alte bronzuri, sfetnici gravi și cărturari,
Surâd pe socluri, către cine... unde ?
Și când o frunza le mai stăruie pe guri, s'ascunde
Surâsul oamenilor mari...
Acolo, doar sub brazde și în clisă
S'a dus cu frunza bronzul lor adevărat,
De-acolo doar, grădina lor închisă
Ne înflorește, căci în noi doar a brăzdat
Cuțitul inimii cu care au arat...
Și-or înflori ca noi mulți alții încă
Pe urma desfrunzirilor de azi...
O, suflete, aruncă
Ce-i veșted tot, dar nu cumva să cazi
Cu toamna 'n scă'pătarea ei adâncă...
Ia-ți de la ea doar clipa scuturării,
Și roagă-te când vezi îngenunchieri
De frunze până 'n fundul plin de rugi al zării,
Căci bronzuri nu sunt nicăieri...
Și-atuncia doar din zvonul stins al frunzelor
Urzește 'n tine-un clopot viu de bronz ușor,
Și sună 'n toamnă, petrecându-ți frații duși, cocorii,
Când îi închide 'n reci sicrie norii...
Ș i taci când cade 'nmărmurind pe la răscruci
Zăpada cu tăceri de cruci...
Și 'n primăvara cu-argintate glorii
Crezând că numai frunzele de bronz ne mint
Să-ți făurești un clopot nou de-argint...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează