Noi oamenii suntem cu toţi o apă...
Curg repezi între ţărmuri undele...
O, Doamne, de furtună Tu le scapă
Cu-albastru-ţi scut păzeşte-le şi-ascunde-le,
Căci toate-şi amintesc câte-un izvor,
Chiar dacă-şi duc cu ele mâlul
Uitând să-l lase'n matca lor...
Le-ai stors ca lacrimi de sub creste,
Le-ai turburat când le-ai sporit prin văi curgând,
Şi le-ai ursit să-şi împletească susurând
Din firul clipelor, - cum poate fiecare,-
Zorita lor poveste...
Astfel noi oamenii ne ducem valuri-valuri,
Când laolaltă, când în destrămare,
Gemând pe stânci, muşcând din maluri,
Neştiutori că Tu, cu genele'nnorate
Şi mâini de vânt
Ne-arăţi cum undele ce şerpuesc pe-acest pământ
Pustii se pierd în mare toate...
Şi încă noi nu vrem să ştim că mâinile-Ţi divine
Au risipit şi pe pământ frânturi de rai...
Ştim doar atât că tot ce-ai vrut să dai
Ar fi doar pentru noi, şi fără Tine...
Că zvon şi stele şi tăceri şi flori
Găsesc oglinzi şi clopote şi glastre
În valurile noastre...
Că toate undele ce ne'nsoţesc ne sunt surori
Crezând că'n toate pune soarele comori...
Că noi, iubito, undă-am fost şi'n braţul meu tu undă,
Că în cleştarul lor să-şi înflorească luna
Doar pentru noi cununa ...
Şi că din tot, nu vrem nimic să ni s'ascundă...
Dar, Doamne, sună-Ţi clopotul de-azur,
Să cadă'n jur
Zvoniri de păsări şi de vânt, năvod de soare
Să prindă valurile noastre călătoare,
Să ştim că robii suntem noi,
Că ciugulim anevoios din jur risipa
Şi că ne fericeste numai clipa ...
Că fără soare orice val ar fi un sloi,
Că unda-i moartă fără zbor de rândunele,
Că'n mlaştinile fără stele
N'ar fi decât noroi...
Dar că nu-s ele zămislite pentru noi,
Ci noi am fost sortiţi să le-oglindim...
Şi eu, şi voi, şi tu oricare, - dacă poţi!
Noi oamenii suntem o apă toţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează