Dreptul pușcăriașului - Aleksandr Soljenițin

Jugul anilor pe care i-am petrecut în puşcărie

Nu ne acordă drepturi: nu ni se cuvine nimic.

Nici loc în amvoane. Nici în strane. Nici glorie.

Nici putere. Nici aură de sfinţi.

Nici drept la memorialistică, astfel se evită oboseala pricinuită

De plângerile noastre decolorate, sâcâitoare ca o durere de dinţi,

Şi pentru ca armatele de tineri să poată călări acum viaţa 

Pe calea bătătorită de noi pentru ei.

Toate vor merge cum vor merge. N-are rost

Să trasezi urma roţii în avans.

Un grăunte interior iluminat şi suferind:

Ar putea, pentru orice situaţie, fi singura noastră recompensă,

Cea mai preţioasă nestemată dintre nestematele pământului.

Şi, atunci, pentru a o duce neîntinată acasă,

Permite-le drepturilor noastre fantomatice să fie cel puţin:

Dreptul nemărturisit la o revanşă echitabilă.

Există un număr. Infinit de lung,

Comprehensibil numai chinezilor şi ruşilor,

Toţi cei căzuţi, exterminaţi, fără vină şi fără probe:

În acel număr noi suntem zero supra zero supra zero.

Nu avem decât un drept:

Să fim copiii ne-resentimentari

Ai nenorocului şi-ai chinuitului pământ rusesc.

Să ne lăsăm suferinţa să ardă, putrezească, 

Să dezintegreze-n adâncul nostru;

Să scoatem la lumina doar muguri vii: numai atunci,

Privind în sus, obositele sate-ale Rusiei noastre

Vor vedea soarele pe care l-au aşteptat amar de vreme.