Ți-aș mai vorbi despre această lună
care ne cade-n lacrimi și în sân,
dar Dunărea mă trage de picioare
și, uite, nu am voie să rămân.
Sonata lunii picură sub lună
iar tu în noaptea nopților te pierzi
e încă vară, nucile pe creangă
sunt încă amărui și încă verzi.
Ți-aș mai vorbi despre împrejurarea
că suntem vii și suntem pasageri
dar luna mă absoarbe în haloul
cu care eu te-am luat în brațe ieri.
Sonata lunii Dunărea o umple
de-un fel de cosmic tremurat nervos
vapoarele se duc încet spre mare
câruțe goale trec spre țară-n jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează