Ai vrut să viu, şi am revenit.
Căsuţa albă mă primeşte
zâmbind din pragu-i înflorit.
Şi lacul, care oglindeşte
un colţ din cerul infinit,
mă recunoaşte, deşi chipul
mi-l văd în ape-mbătrânit!
Uite, cireşii din livadă,
din umbra-n care stau pitiţi,
ce blând s-apleacă să mă vadă!
O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,
cu câte pietre-n ei n-am dat...
Dar toate toamnele trecute
o primăvară le-a-ngropat!
Şi câinele de lângă vatră,
bătrân şi el, m-a-ntâmpinat
neliniştit, dar nu mă latră.
Pădurea, parcă de aramă
în toamna care s-a lăsat,
pe glasul vântului mă cheamă.
Ca nişte păsări ostenite
se strâng un stol de amintiri,
și-un val de tainice simţiri
în ochi o lacrimă-mi trimite…
Podoaba florilor e moartă,
dar tot e veselă grădina –
Amurgu-şi tremură lumina
în frunza duzilor din poartă.
Aici e bine.
Simt că viaţa mi-ar curge lină şi cuminte...
Aici e bine.
Mă simt tânăr, naiv, şi bun ca mai-nainte.
Da, tot mi-e scump aicea...
Casa , grădina, câmpul şi pădurea.
Dar ce gând rău îmi strigă-n taină...
Că fericirea e aiurea?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează