Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?
Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?
N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
și nu mai pot să umple nici un pahar măcar?
Că mult, o!... mult mai serbezi ca altădată, luna
n-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
în turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?
Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
și-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.
Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
și-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
și teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.
Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
și, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează