Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
într-o dup-amiază, când
fereastra sufletului zăvorâtă bine
se deschisese-n vânt,
fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
sertarele, cutiile, covoarele,
ca o lavandă sonoră. Iată,
au sărit zăvoarele,
și mânăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
dacă nu intra să sape,
cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
care pipăia mierlele pe clape -
și-întreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
în încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
albinele, frunzele... mi-s
șubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
nedespărțiți - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează