Treceam pe-aleea toamnei, singuratec -
căutându-mi, poate, ultimul popas -
pe-un covor de sânge și jăratec
foșnind metalic, mătăsos, sub pas.
Și nu mai știu, dar parc-aveam o teamă
și-o strângere de inimă aveam,
că-n pasul meu calc inimi de aramă,
nu frunze moarte-n pasul meu destram.
.............................................................
Era pe-atunci o liniște de stampă
netulburată, doar din timp în timp
de câte-un țurțur greu prelins pe lampă,
de câte-o frunză arsă ca un limb...
Melancolii trecute, vreți voi, oare,
să mă mai plec, ca frunzele sub pas,
să mai jelesc cu toamna trecătoare
parafina splendorii ce-a rămas?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează