Vorbesc şi ei ca luna, pedepsesc
murind cât încă timpul nu-i venit,
cu gloanţe moi de lacrimi ciuruiesc,
pe-obraji, cu moartea lor ne-au pălmuit,
nici nu le trebuie vreo armă-n plus,
străpung cu geana şi prin plâns rănesc,
sunt palizi ca oţelul pus în săbii
ce stau să cadă peste noi de sus.
Demultul munţilor îi ţine tineri,
în Nordul cel mai nordic, fără flori,
unde nu poţi sui fără să zbori,
ci trebuie să birui în zadar
un aer dur, din ce în ce mai clar...
Lovindu-te cu pieptu-n bariere,
sătul de-opriri forţate tot mai lungi,
pricepi că n-ai putere să-i ajungi:
dacă le spui ceva, ei ştiu ce vine,
oricât alergi, tot ei sunt înainte,
tu plângi, ei plâng ninsoare peste tine,
şi nici povestea nu-i mai poate ţine,
spre cerul greu de-amiezile de stele,
îi vezi cum sar afară din cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează